ICCJ. Decizia nr. 1590/2007. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1590 /20 13
Dosar nr. 32853/3/2007*
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2006, sub nr. 41889/3/2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul D.G. a chemat în judecată pe pârâtele SC A.M.C. SRL şi SC E.C. SRL şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat din 2002 încheiat între pârâte şi să oblige pârâta SC E.C. SRL să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul (teren în suprafaţă de 1643 m.p.) situat în Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 962 din 29 iunie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 41889/3/2006, Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia netimbrării şi a anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului. Prin aceeaşi hotărâre, a fost disjuns capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare autentificat din 21 iunie 2002 şi s-a format Dosarul înregistrat sub nr. 32853/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1610 din 21 decembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 32853/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul D.G.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 763A din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, pârâta SC A.M.C. SRL nu făcea parte din categoria unităţilor deţinătoare şi, astfel, nu îi revenea obligaţia de a înstrăina imobilul în litigiu, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată unei astfel de activităţi.
De asemenea, părţile cunoşteau că imobilul aparţinea unei altei persoane, iar din simpla împrejurare că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista notificare adresată Primăriei
Municipiului Bucureşti şi o acţiune în revendicare împotriva intimatei pârâte SC A.M.C. SRL nu rezultă că imobilul era în proprietatea reclamantului apelant, aşa încât nu se poate vorbi despre o vânzare a lucrului altuia şi nici de o cauză ilicită, cu atât mai mult cât, prin decizia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, apelantului reclamant i-au fost acordate despăgubiri materiale pentru imobilul dobândit de intimata pârâtă SC E.C. SRL.
Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 22 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea reclamantului D.G. prin care acesta solicita comunicarea, în mod legal, a deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Prin decizia nr. 2159 din 26 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei civile nr. 763A 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Prin decizia nr. 7370 din 29 noiembrie 2012, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul D.G., a desfiinţat decizia nr. 2159 din 26 martie 2010 şi a fixat termen pentru rejudecarea recursului declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Prin motivele de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, reclamantul D.G. formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanţa de apel s-a limitat la a constata, fără să analizeze motivele de apel formulate de reclamant, că sunt corecte susţinerile tribunalului în sensul neaplicării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În realitate, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile, pârâta SC A.M.C. SRL având, la data intrării în vigoare a legii, calitatea de unitate deţinătoare, obligată la restituirea în natură a imobilului, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (2) coroborate cu cele ale alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (forma iniţială a legii).
În raport de prevederile legale menţionate, intimatele au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public C.C. din 21 iunie 2002 cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare prevăzuta sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, dispoziţii legale nesocotite şi de instanţa de apel.
Având în vedere că notificarea a fost depusă în termen la Primăria Municipiului Bucureşti, iar dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină a respectării termenului, chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul, imobilul a fost vândut cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credinţă de pârâte fiind nul absolut.
În realitate, astfel cum rezultă şi din probele existente la dosar, dreptul de proprietate asupra terenului din Bucureşti, str. Căluşei nr. 7 sector 1 nu a fost adus aport la capitalul social al pârâtei SC A.M.C. SRL: şi nici nu putea fi adus deoarece Societatea Cooperativă Meşteşugărească A. nu l-a avut niciodată în proprietate.
Recurentul analizează probele pe care îşi întemeiază această susţinere şi arată că reaua credinţă a vânzătoarei reiese din faptul că în litigiul aflat în prezent pe rolul Tribunalului Bucureşti (litigiu declanşat in anul 2002) aceasta a ascuns faptul că a înstrăinat imobilul deşi este parte în proces, în calitate de pârâtă.
Pârâta-cumpărătoare SC E.C. SRL a fost, de asemenea, de rea-credinţa acceptând să dobândească în proprietate un imobil fără să depună minime diligente pentru a verifica titlul de proprietate al vânzătoarei şi al autorului acesteia, deşi din contractul de vânzare-cumpărare atacat rezultă că succesiunea acestor titluri se opreşte în anul 1989.
Exercitând controlul judiciar din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (căruia, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ. îi pot fi circumscrise o parte din criticile formulate, şi care a fost supus dezbaterilor părţilor), Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.
Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., este nelegală nepronunţarea instanţei de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel.
Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii instanţei de apel nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nelegalitatea deciziei, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, în considerentele deciziei pronunţate, instanţa de apel nu a făcut decât să afirme că, la data apariţiei Legii 10/2001, pârâtă SC A.M.C. SRL nu făcea parte din categoria unităţilor deţinătoare şi nu avea obligaţia de a nu înstrăina imobilul în litigiu, că nu se poate vorbi despre o vânzare a lucrului altuia şi nici despre o cauză ilicită, fără însă a argumenta în vreun fel aceste afirmaţii în raport cu probele administrate şi cu dispoziţiile legale incidente.
Tot astfel, decizia nu cuprinde o analiză a motivelor de apel formulate în cauză de reclamant, deşi instanţa de apel avea obligaţia de a cenzura legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel.
Omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant, mulţumindu-se a face simple afirmaţii neargumentate prin interpretarea probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5), Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel, spre rejudecarea apelului.
Faţă de considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.
Totodată, faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte va respinge ca rămas fără obiect recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei civile nr. 763A din 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel, spre rejudecarea apelului.
Respinge ca rămas fără obiect recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6621/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1301/2007. Civil. Legea 10/2001. Revendicare... → |
|---|
