ICCJ. Decizia nr. 1686/2007. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1686

Dosar nr. 12754/2/200.

Şedinţa publică din 22 februarie 2007

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La 19 octombrie 2004 reclamanţii B.I., B.E.F.A. şi R.R.O.L. au chemat în judecată pe pârâtele A.N., A.M.A.F. şi U.M. pentru a fi obligate să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie încăperile de la etajul imobilului compus din teren şi construcţii, situat în Bucureşti, sectorul 1.

Motivând acţiunea reclamanţii au susţinut următoarele:

- întregul imobil a fost proprietatea autorilor lor C.(B.)B. şi A.F. în cote indivize de câte ½, a fost preluat de către stat în anul 1949 abuziv şi fără titlu, aflându-se din anul 1987 în administrarea Centrului Naţional de Acupunctură şi Homeopatie;

- prin sentinţa civilă nr. 7645/1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, Primăria municipiului Bucureşti, deşi lipsită de calitate procesuală pasivă pentru că nu era administrator sau posesor al imobilului, a fost obligată să restituie imobilul pârâtelor, iar în executarea acestei hotărâri judecătoreşti încăperile de la etajul imobilului au fost predate în posesia pârâtelor de către Colegiul Medicilor din România, care le primise în folosinţă de la Centrul Naţional de Acupunctură şi Homeopatie;

- prin Decizia nr. 486/A/2003, secţia a III-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti a dispus în contradictoriu cu Centrul Naţional de Acupunctură şi Homeopatie restituirea în natură şi în temeiul Legii nr. 10/2001 a aceluiaşi imobil către reclamanţi;

- pârâtele au ca autor pe A.G., care este moştenitor testamentar şi exclusiv în privinţa bunurilor mobile rămase de la defuncta A.F., aşa cum rezultă din tranzacţia cuprinsă în sentinţa civilă nr. 5524/1972 pronunţată de Judecătoria sectorului 7 Bucureşti;

- în schimb, reclamanţii sunt moştenitori legali ai defunctei A.F., potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 84 din 8 mai 2002 eliberat de Biroul notarial „M.";

- tranzacţia şi certificatul de calitate au fost cercetate judecătoreşte, hotărându-se prin Decizia nr. 486/A/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, că numai reclamanţii sunt moştenitori ai defuncţilor proprietari ai imobilului în litigiu C.B. şi A.F., în timp ce pârâtele nu aveau vocaţie decât la moştenirea mobiliară, întrucât prin tranzacţie au fost anulate certificatele de moştenitor nr. 345 din 29 decembrie 1961 şi nr. 783 din 21 august 1972.

La 12 noiembrie 2004 pârâtele A.N., A.M.A.F. şi U.M.I. au depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care au susţinut cele ce urmează:

- contrar susţinerilor reclamanţilor, imobilul a constituit proprietatea exclusivă a defunctei A.F., numai din eroare fiind înscris dreptul de proprietate în cotă de ½ al lui C.(B.)B. în cartea funciară, eroare rectificată însă, aşa cum rezultă din menţiunea de la finele actului: „C.B. nu este proprietar neavând un act de dobândire de proprietate";

- prin legatul instituit de A.A. s-a transmis nuda proprietate a averii acestuia către A.G. şi dreptul de uzufruct către A.F., iar prin decesul ultimei din 9 martie 1972 s-au reunit în persoana lui A.G. atât nuda proprietate, cât şi uzufructul bunurilor succesorale;

- prin testamentul olograf din 12 ianuarie 1972 A.F. a instituit un legat universal cu sarcină în favoarea lui A.G., lăsându-i toate bunurile ei, cu excepţia unei cote părţi indivize dintr-un drept de concesiune asupra unui loc de veci din cimitirul Şerban Vodă, prin acest testament A.F. înţelegând să-i exheredeze pe reclamanţi, care erau moştenitori legali nerezervatari;

- în raport cu cele arătate, precum şi cu tranzacţia consfinţită judecătoreşte prin sentinţa civilă nr. 5524 din 19 decembrie 1972 pronunţată de Judecătoria sectorului 7 Bucureşti (în care toate părţile semnatare au recunoscut valabilitatea testamentului olograf din 12 ianuarie 1972 şi prin care au fost anulate certificatele de moştenitor nr. 345 din 29 decembrie 1961 şi nr. 738 din 21 august 1972), unicul succesor al defunctei A.F. este A.G. în calitate de legatar universal;

- în consecinţă, Decizia civilă nr. 486 A din 27 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, nu este opozabilă pârâtelor, care nu au fost părţiîn acel proces, în timp ce dreptul de proprietate asupra imobilului redobândit de către pârâte prin sentinţa civilă nr. 7645 din 4 iulie 1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, pusă în executare prin dispoziţia de retrocedare nr. 2097 din 22 decembrie 1997 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, a fost înscris în cartea funciară prin încheierea nr. 1149 din 8 noiembrie 2000, astfel că sunt incidente prevederile art. 33 din Legea nr. 7/1996;

- nu pot fi neobservate sentinţa civilă nr. 13316 din 9 septembrie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie principală formulată de actualul reclamant B.I., şi sentinţa civilă nr. 8649 din 6 septembrie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin care au fost respinse două cereri ale lui B.I. şi a fost admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de pârât.

Pentru toate cele astfel susţinute, pârâtele au cerut respingerea acţiunii principale şi, pe cale de cerere reconvenţională, au solicitat anularea certificatului de calitate de moştenitor nr. 48 din 8 mai 2002 eliberat de Biroul Notarial Public „M.".

La 9 decembrie 2004 reclamanţii au depus întâmpinare la cererea reconvenţională mai sus arătată, precum şi cerere completatoare de acţiune prin care au solicitat rectificarea cărţii funciare în sensul radierii de la nr. 13028 a înscrierii dreptului de proprietate al pârâtelor asupra imobilului în litigiu.

Prin întâmpinare reclamanţii au cerut respingerea cererii reconvenţionale, scop în care au motivat că atacatul certificat de moştenitor a fost emis în baza unor hotărâri judecătoreşti care atestă calitatea reclamanţilor de moştenitori legali, iar pentru a fi anulat trebuie a se anula mai întâi acele hotărâri judecătoreşti.

Motivând cererea de rectificare de carte funciară, reclamanţii au afirmat că acţiunea pe care au dedus-o judecăţii este o petiţie în ereditate prin care au înţeles să revendice de la pârâte, care nu au vocaţie succesoralăla bunurile imobile, întregul imobil fost în proprietatea defuncţilor C.B. şi A.F., invocând în drept prevederile art. 650 şi art. 480 şi urm. C. civ.

După asemenea calificare dată cererii iniţiale, reclamanţii au reluat susţinerile din acea cerere, referitoare la originea dreptului de proprietate asupra imobilului, succesiunea foştilor proprietari, transmiterea dreptului de proprietate, conţinutul şi valoarea hotărârilor judecătoreşti, concluzionând că pârâtele nu au nici un drept asupra imobilului, drept care aparţine în exclusivitate reclamanţilor.

Prin întâmpinarea din 13 ianuarie 2005, pârâtele au cerut respingerea capătului de cerere având ca obiect rectificarea cărţii funciare, susţinând că au beneficiul prevederilor art. 33 din Legea nr. 7/1996, întrucât imobilul a constituit proprietatea exclusivă a defunctei A.F. şi a fost transmis autorului lor A.G. în calitate de legatar universal, astfel încât sunt proprietarele imobilului.

La 21 februarie 2005 reclamanţii au depus note scrise, prin care au arătat că au dedus judecăţii o acţiune în revendicare având şi un caracter de petiţie în ereditate, deoarece pârâtele nu au vocaţie succesorală la bunurile imobile, precum şi o cerere de rectificare de carte funciară.

Şi reclamantele au depus note scrise la 22 februarie 2005, prin care, pe cale de excepţie, au cerut respingerea petiţiei în ereditate ca fiind prescrisă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 185 din 3 martie 2005, prin care a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanţi privind revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, a respins ca inadmisibilă cererea completatoare introdusă de reclamanţi având ca obiect rectificarea de carte funciară, a admis excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor de a formula petiţie în ereditate, a respins în consecinţă ca fiind prescrisă petiţia în ereditate, a admis cererea reconvenţională formulată de pârâte şi a anulat certificatul de moştenitor nr. 84 din 8 mai 2002 emis de S.C. „M.", Biroul notarial.

În considerentele sentinţei tribunalul a constatat mai întâi că atât reclamanţii, cât şi pârâtele, au exhibat câte un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu constând în hotărâri judecătoreşti, situaţie în care conflictul poartă asupra transmisiunii dreptului de proprietate, iar nu asupra probei titlului de proprietate.

Din această perspectivă tribunalul a hotărât că imobilul în litigiu a constituit proprietatea exclusivă a F.A., fratele acesteia C.B. având doar un eventual drept de creanţă, că prin testamentul din 12 ianuarie 1972 F.A. a lăsat lui A.G. „toate obiectele ce-i aparţin", exceptând dreptul de concesiune asupra unui loc de veci, înţelegând concomitent să-i înlăture de la succesiunea sa pe moştenitorii legali, adică pe reclamanţi, care, nefiind moştenitori rezervatari, era posibil să fie exheredaţi, precum şi că tranzacţia consfinţită prin sentinţa civilă nr. 5524 din 19 decembrie 1972 pronunţată de Judecătoria sectorului 7 nu influenţează dreptul de proprietate al pârâtelor.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acţiunea în revendicare şi a anulat certificatul de moştenitor privind pe reclamanţi.

Petiţia în ereditate a fost considerată prescrisă prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar cererea privind rectificarea cărţii funciare a fost declarată inadmisibilă cu motivarea că soluţionarea ei este atributul Biroului de carte funciară de pe lângă judecătoria de la locul situării imobilului.

Reclamanţii au declarat apel.

Apelul a fost soluţionat în complet de divergenţă prin Decizia civilă nr. 785 A din 21 decembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin această decizie, cu majoritate de voturi şi opinia separată a unui membru al completului de judecată, apelul declarat de reclamanţi a fost admis, iar sentinţa tribunalului a fost schimbată în parte astfel:

- a fost admisă acţiunea principală şi au fost obligate pârâtele să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti;

- a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională privind anularea certificatului de moştenitor nr. 84/2002;

- au fost menţinute dispoziţiile din sentinţa atacată referitoare la inadmisibilitatea cererii de rectificare a cărţii funciare şi la prescrierea petiţiei în ereditate;

- au fost obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamantul B.I.

Curtea de apel a sintetizat susţinerile părţilor şi a constatat, asemenea tribunalului, că litigiul dintre părţi poartă asupra transmisiunii dreptului de proprietate, trebuind a se stabili care dintre părţi are vocaţia şi calitatea de moştenitori, iar pentru rezolvarea acestei probleme sunt esenţiale interpretarea dispoziţiilor testamentului olograf lăsat de A.F., autoarea comună a părţilor, şi stabilirea naturii legatului cuprins în testament în sensul de a se hotărî dacă este legat universal sau legat cu titlu universal.

În raport cu dezideratul astfel fixat, instanţa de apel a declarat drept necontestat că testamentul olograf din speţă îndeplineşte condiţiile de formă cerute de lege, dar termenii folosiţi de testatoare nu sunt suficient de clari şi precişi, lăsând o îndoială asupra adevăratei sale intenţii, astfel că trebuie analizate toate circumstanţele cauzei, în principal conţinutul testamentului şi în mod accesoriu actele şi împrejurările exterioare.

În acest sens, curtea de apel a decis că prima instanţă a analizat clauzele îndoielnice ale testamentului lăsatde A.F., dar a stabilit în mod neîntemeiat că testatoarea a înţeles să instituie prin acest testament un legat universal, prin care a testat lui A.G., autorul pârâtelor, „toate bunurile care îi aparţin, cu excepţia unei cote părţi dintr-un drept de concesiune asupra unui loc de veci din Cimitirul Şerban Vodă-Bucureşti".

Având în vedere că legatul universal conferă legatarului vocaţie eventuală la totalitatea bunurilor succesiunii, în timp ce legatul cu titlu universal conferă vocaţie asupra unei fracţiuni de moştenire sau asupra unei categorii de bunuri succesorale, instanţa de apel a reţinut că în speţă, prin testamentul olograf din 12 ianuarie 1972, F.A. a testat partea sa indiviză din dreptul de concesiune asupra locului de veci în favoarea lui A.G. şi N.V., iar obiectele care îi aparţin le-a testat lui A.G., căruia i-a lăsat drept sarcină să împartă „amintiri" unor nepoţi, printre care şi reclamanţii.

Propunându-şi să clarifice sintagma „toate obiectele", curtea a apreciat că A.F. era în măsură să distingă între noţiunile de „avere" şi de „obiecte", având reprezentarea exactă a înţelesului acestor termeni, asemenea concluzie fiind determinată de gradul de instrucţie al testatoarei şi de faptul că aceasta era familiarizată cu termenii care se folosesc într-un testament, ea însăşi fiind beneficiara testamentului prin care B.C. i-a testat în anul 1944 uzufructul întregii lui averi, testând nuda proprietate reclamanţilor.

Ca urmare, cu referire strictă la conţinutul testamentului, instanţa de apel a hotărât că, dacă intenţia testatoarei ar fi fost să testeze universalitatea bunurilor sale, în mod logic ar fi folosit termenii frecvenţi de „întreaga avere" sau „toate bunurile", astfel încât sintagma utilizată de „toate obiectele" are semnificaţia de „toate bunurile mobile", ştiut fiind că în general termenul de „obiect" este folosit pentru a determina un bun mobil, astfel încât intenţia reală a testatoarei exclude calificarea legatului instituit în favoarea lui A.G. ca fiind un legat universal.

Examinând „acte şi împrejurări exterioare", curtea de apel a statuat că acestea confirmă intenţia mai sus descrisă a testatoarei, determinante fiind părţile din hotărârea de expedient nr. 5524/1972 care, inclusiv legatarul A.G., au interpretat şi asimilat sintagma „toate obiectele" cu noţiunea „universalitatea bunurilor mobile", iar nu cu termenul „averea defunctei".

Concluzionând, curtea de apel adefinit legatul instituit de A.F. prin testamentul olograf din 12 ianuarie 1972 în favoarea lui A.G. drept un legat cu titlu universal cu sarcină al cărui obiect a fost universalitatea bunurilor mobile ale acesteia, având ca efecte, printre altele, exheredarea indirectă a reclamanţilor, moştenitori legali nerezervatari, pentru categoria de bunuri mobile succesorale, dar păstrarea de către reclamanţi a vocaţiei eventuale la restul averii defunctei, deci şi asupra bunului revendicat.

În raport cu această concluzie hotărârea primei instanţe a fost schimbată în sensul arătat prin dispozitiv, reţinându-se că greşit a fost anulat certificatul de calitate de moştenitor şi a fost respinsă acţiunea în revendicare, cu precizarea că reclamanţii şi-au valorificat vocaţia succesorală descrisă prin declanşarea procedurii speciale precizate de Legea nr. 10/2001 finalizată prin Decizia civilă nr. 486/A din 27 octombrie 2003 pronunţată de Curta de Apel Bucureşti, dar nu-şi pot exercita prerogativele dreptului de proprietate deoarece imobilul se află în posesia pârâtelor, care se pretind pe nedrept proprietare în calitatea lor de moştenitoare ale lui A.G., pe care îl consideră în mod neîntemeiat legatar universal al fostei proprietare a imobilului.

Păstrarea celorlalte dispoziţii din sentinţa de primă instanţă sunt consecinţa stabilirii de către instanţa de apel a incidenţei dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 şi a inadmisibilităţii cererii de rectificare de carte funciară.

Toate părţile au declarat recurs.

Reclamanţii B.I., B.E.F.A. şi R.R.O.L. au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul constatării că în succesiunea defunctei A.F. a existat numai cota indiviză din imobilul situat în strada V.

Invocând cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut mai întâi că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969, art. 1175 şi art. 1296 C. civ., deoarece a interpretat greşit „actul juridic al recunoaşterii prin declaraţia oficială a F.A. în cartea funciară a tranzacţiei intervenite între aceasta şi fratele ei C.B.B. cu privire la imobilul din Bucureşti".

Dezvoltând susţinerea, reclamanţii au criticat negarea de către instanţa de apel a efectelor juridice ale actului de mai sus, care, în opinia lor, cuprinde „recunoaşterea unei simulaţii între A.F. şi C.B.B.", pentru argumente de fapt şi de drept detaliate în continuare, calificarea corectă fiind în sensul că imobilul a fost coproprietatea în cote egale de câte ½ a defuncţilor F.A. şi C.B.B.

Cu referire la petiţia de ereditate, reclamanţiiau susţinut că aceasta a avut ca obiect constatarea că pârâtele nu au vocaţie succesorală asupra imobilului în litigiu, astfel încât acest capăt de cerere este o acţiune în constatare, care nu poate fi paralizată prin efectul prescripţiei.

Ca urmare, potrivit reclamanţilor, capătul de cerere privind petiţia de ereditate a fost greşit rezolvat, deşi tot aceştia conchid că „instanţele au fost obligate să se pronunţe peaceastă problemă în cadrul acţiunii în revendicare, în aşa fel încât acest capăt de cerere distinct a devenit inutil".

Pârâtele A.N., A.M.A.F. şi U.M.I. au susţinut cele ce urmează:

I)Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea legii, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât justiţia a fost învestită de către reclamanţi cu soluţionarea unei petiţii de ereditate corect soluţionată ca fiind prescrisă de către instanţa de apel, dar, admiţând acţiunea sub aspectul revendicării, instanţa de apel a judecat o cerere inexistentă, încălcând principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, principiu consacrat legislativ prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Dezvoltând motivul de recurs pârâtele au arătat că iniţial, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au revendicat imobilul (integral sau parţial), dar ulterior au recalificat expres cererea ca fiind o petiţie de ereditate, pe care au motivat-o astfel nu numai în fapt, ci şi în drept, invocând în principal dispoziţiile art. 650 C. civ. şi numai în subsidiar pe cele ale art. 480 din acelaşi cod.

II)Admiţând inexistenta cerere în revendicare şi obligând pe pârâtă să predea imobilul către reclamanţi, instanţa de apel a dat reclamanţilor ceea ce aceştia nu au cerut, deoarece asemenea obligaţie putea fi pusă în sarcina pârâtelor numai în cazul admiterii petiţiei în ereditate, care însă a fost respinsă ca fiind prescrisă.

Ca urmare, hotărârea este nelegală şi prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

III)Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Deşi instanţa de apel a diagnosticat cu claritate problema centrală ridicată de acest litigiu şi anume stabilirea calităţii de moştenitori a reclamanţilor sau pârâtelor, iar dezlegarea acestor chestiuni înseamnă tocmai soluţionarea petiţiei de ereditate, instanţa de apel s-a pronunţat contradictoriu în sensul că a reţinut pe de o parte că reclamanţii sunt moştenitorii F.A., iar pe de altă parte a hotărât că petiţia în ereditare este prescrisă.

Cu alte cuvinte, cu toate că petiţia în ereditate presupune în principal stabilirea calităţii de moştenitor, nu este posibil a se stabili, altfel decât contradictoriu, că petiţia este prescrisă, dar reclamanţii au calitatea de moştenitori şi, prin urmare, pârâtele au obligaţia să le restituie bunurile succesorale.

IV)Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic ala acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Instanţa de apel trebuia să decidă cine sunt moştenitorii F.A. având în vedere testamentul olograf întocmit de F.A. la 12 ianuarie 1972 şi sentinţa civilă nr. 5524 din 19 decembrie 1972.

Instanţa de apel a stabilit greşit că pârâtele nu au calitatea de „moştenitori legatari universali, ci doar calitatea de moştenitori cu titlu universal reţinând că defuncta A.F. prin sintagma „iar toate obiectele care-mi aparţin le las lui G.A." l-a instituit pe acesta drept legatar cu titlu universal cu privire la bunurile mobile".

Analizând testamentul în discuţie, precum şi alte înscrisuri, pârâtele au concluzionat că „este neîndoielnic că A.F. l-a instituit pe A.G. drept legatar universal", deoarece:

- prin testament autoarea l-a rugat pe A.G. să lase reclamanţilor doar nişte „amintiri", ceea ce înseamnă că i-a exhereditat indirect cu privire la restul bunurilor sale, indiferent că sunt mobile sau imobile;

- cu de la sine putere şi fără nici un argument, instanţa de apela considerat că reclamanţii au fost exheredaţi doar cu privire la bunurile mobile;

- folosirea termenului de „amintiri" de către testatoarea F.A. demonstrează clar voinţa acesteia ca numai acele „amintiri" să ajungă la reclamanţi dintre toate bunurile sale, fieele mobile, fie imobile;

- mai mult, testatoarea a lăsat la aprecierea lui A.G. ce anume obiecte să lase reclamanţilor drept amintiri, fără a le menţiona în mod expres;

- analizând restul testamentului se constată cu claritate că voinţa reală a testatoarei a fost aceea de a-l institui pe A.G. drept legatar universal, voinţă reală ce rezultă din consideraţiile pe care le face cu privire la sentimentele sale faţă de A.G. „;.... le las lui A.G. de care mă leagă o dragoste filială şi îl consider unicul meu fiu";

- prin sentinţa civilă nr. 5524 din 19 decembrie 1972, dincolo de împărţeala anumitor bunuri, reclamanţii au recunoscut calitatea lui A.G. de unic moştenitor al defunctei A.F.;

- prin chitanţele remise lui A.G. reclamanţii au precizat că în afara bunurilor predate lor de către acesta nu mai au nici o altă pretenţie la moştenirea defunctei A.F.;

- în plus, scrisoarea adresată în anul 1944 de A.G., deşi aflată la dosarul cauzei, nu a fost luată în considerare de către instanţa de apel şi are valoare de testament, întrunind toate condiţiile de fond şi formă ale unui testament;

- prin astfel arătatul testament, folosit ca probă în recurs şi care nu a fost revocat prin testamentul din 1972 este specificat în mod clar că imobilul din strada V., precum şi toate celelalte bunuri imobile îi sunt lăsate lui A.G.;

- chiar dacă scrisoarea nu ar avea valoare de testament, din lectura ei se poate reţine cu certitudine că voinţa reală a F.A. era aceea ca toate bunurile sale să aparţină lui A.G., pe care l-a consideratşi l-a tratat întotdeauna ca şi când ar fi fost propriul ei fiu.

V)Hotărârea a fost dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi în soluţionarea cererii reconvenţionale, a cărei respingere a fost rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 76 şi art. 88 din Legea nr. 36/1995, deoarece certificatul de moştenitor cerut a fi constatat nul a fost eliberat în timp ce pe rolul instanţelor judecătoreşti se afla spre soluţionare cererea formulată de reclamanţi, care, prin sentinţa civilă nr. 956 din 21 noiembrie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 31/2003, a fost anulată ca insuficient timbrată, iar pârâtele nu au fost citate în cadrul procedurii succesorale notariale, deşi autorul lor A.G. a fost legatarul universal al defunctei F.A.

Examinând recursurile astfel motivate instanţa supremă constată cele ce succed.

1)Potrivit art.887 C. civ. „se poate dispune prin testament de toată sau de o fracţiune din starea cuiva, sau de unul sau mai multe obiecte determinate".

Aşadar, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri (universitas bonorum) sau bunuri (drepturi) determinate, privite ut singuli.

În primul caz, legatul este universal dacă are ca obiect întreaga avere a testatorului ce va lăsa la moartea sa şi cu titlu universal dacă vizează o cotă parte (fracţiune) din acea universalitate, iar în al doilea caz, legatul este cu titlu particular (singular ), având ca obiect bunuri determinate.

Conform art. 894 art. 1 C. civ., sunt legate cu titlu universal:

- legatul unei fracţiuni din moştenire, precum jumătate, a treia parte etc;

- legatul tuturor bunurilor imobile;

- legatul tuturor bunurilor mobile;

- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;

- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.

În concret, prin testamentul olograf din 12 ianuarie 1972 A.F. a dispus în sensul că lasă lui A.G. şi nepoatei V.N. cota sa indiviză dintr-un loc de veci, iar toate obiectele care-i aparţin le lasă lui A.G., cu obligaţia acestuia „să împartă amintiri" mai multor persoane, între care sunt nominalizaţi şi reclamanţii din prezenta cauză.

A.F. a decedat la 9 martie 1972, iar între reclamanţii din procesul de faţă şi A.G. s-a ivit un litigiu referitor la drepturile lorsuccesorale, litigiu care a fost stins prin tranzacţia consfinţită prin sentinţa civilă nr. 5527 din 19 decembrie 1972 pronunţată de Judecătoria sectorului 7 Bucureşti.

Potrivit tranzacţiei, părţile litigante au clarificat conţinutul dispoziţiei testamentare referitoare la locul de veci şi au convenit că „toate bunurile mobile prevăzute în testamentul olograf din 12 ianuarie 1072 al defunctei A.F. aparţin ca unic moştenitor lui A.G.".

Aşadar, reclamanţii de astăzi şi autorul pârâtelor din prezentul proces au hotărât fără echivoc că obiectul legatului instituit de A.F. în favoarea lui A.G. l-au constituit toate bunurile mobile, ceea ce nu poate fi interpretat decât în sensul că voinţa reală a testatoarei, rezultată în principal din însuşi conţinutul testamentului şi în mod accesoriu din tranzacţia extrinsecă mai sus descrisă, a fost de a testa lui A.G. numai o fracţiune din universalitatea patrimoniului său.

Totodată, clauzele testamentare nu conţin, direct sau indirect, dispoziţii de exheredare a reclamaţilor, iar cele din contractul de tranzacţie nu neagă expres calitatea reclamanţilor de moştenitori legali nerezervatari, în timp ce sintagma „unic moştenitor" în privinţa lui A.G. este folosită numai în legătură directă cu cea de „toate bunurile mobile".

Asemenea aprecieri ale dispoziţiilor legatului sunt în concordanţă cu prevederile art. 983 C. civ., aplicabile în mod corespunzător la materia analizată în lipsa unor reguli proprii de interpretare a clauzelor testamentare, potrivit cu care, în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea moştenitorilor legali (mai ales dacă este vorba de întinderea legatului), iar nu a legatarilor, fără însă a fi anihilată regula de interpretare a clauzei în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul (art. 978 C. civ.).

În raport cu cele astfel arătate, instanţa de apel a calificat corect legatul ca fiind cu titlu universal, având drept obiect totalitatea bunurilor mobile rămase în succesiunea defunctei A.F., cu consecinţa faptului că A.G. şi, implicit, succesoarele sale pârâtele din prezenta cauză, nu au avut şinu au vocaţie succesorală asupra bunurilor imobile din patrimoniul aceleaşi defuncte.

Prin urmare, contrar susţinerilor pârâtelor din cadrul motivului IV de recurs, instanţa de apel a interpretat corect clauzele îndoielnice din actul juridic dedus judecăţii, fără a schimba natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

2) Este adevărat că reclamanţii au oscilat în privinţa calificării acţiunii dedusă judecăţii.

Prin cererea iniţială reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la a le lăsa deplina proprietate şi posesie a imobilului din Bucureşti, invocând calitatea lor de moştenitori legali ai defunctei A.F. şi lipsa vocaţiei succesorale a pârâtelor şi autorului lor A.G., dar şi dobândirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pârâtele s-au apărat invocând calitatea autorului lor A.G. de unic moştenitor al defunctei A.F. în calitate de legatar universal şi că deţin imobilul în baza dispoziţiei prin care Primarul General al municipiului Bucureşti le-a retrocedat imobilul în executarea unei hotărârijudecătoreşti, dreptul real astfel dobândit fiind înscris în cartea funciară.

Completând acţiunea la 9 decembrie 2004, reclamanţii au cerut rectificarea cărţii funciare prin radierea dreptului de proprietate al pârâtelor, iar în motivarea cererii completatoare au definit acţiunea lor iniţială ca fiind petiţie de ereditate cu fundamentul în prevederile art. 480 şi art. 650 C. civ.

Prima instanţă s-a pronunţat prin încheiere interlocutorie asupra cererii de rectificare a cărţii funciare şi prin sentinţă asupra „cererii principale privind revendicarea imobilului" şi asupra „excepţiei prescripţiei dreptului de a formula petiţie în ereditate", iar instanţa de apel a judecat pe fond „acţiunea principală privind revendicarea imobilului" şi a menţinut celelalte dispoziţii din hotărârea de primă instanţă, inclusiv cele privind prescripţia dreptului la petiţia de ereditate.

Petiţia de ereditate este o acţiune prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau legatar (universal sau cu titlu universal) şi obligarea la restituirea bunurilor succesorale (universalitate sau cotă parte) a persoanei care, pretinzându-se de asemenea moştenitor universal ori cu titlu universal, deţine aceste bunuri (sau unele dintre ele) în această calitate, drepturile pretinse de cele două părţi fiind inconciliabile.

Dacă pârâtul posedă bunurile succesorale şi se apără în calitate de proprietar sau de titular al unui alt drept real ori de posesor ordinar, iar nu de moştenitor, acţiunea va fi de revendicare, negatorie sau posesorie, după caz, chiar dacă reclamantul va trebui să-şi dovedească calitatea sa de moştenitor pentru a putea acţiona (calitate procesuală activă).

În raport cu cele astfel arătate, instanţele au greşit considerându-se învestite cu soluţionarea concomitentă a unei acţiuni în revendicare şi a unei petiţii de ereditate.

Indiferent de terminologia juridică folosită de reclamanţi şi de temeiurile de drept invocate, diferite pentru fiecare tip de cerere, calificarea corectă a acestora depindea esenţial de natura dreptului dedus judecăţii şi de scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie.

Or, prin asemenea prismă, este evident că litigiul poartă în privinţa dreptului de proprietate asupra unui imobil care a constituit proprietatea defunctei A.F., dar care a fost preluat de stat în anul 1949, astfel încât nu se mai afla fizic în patrimoniul defunctei în anul 1972, anul instituirii legatului şi al deschiderii succesiunii.

Ca urmare, litigiul nu a apărut ca efect nemijlocit al transmisiunii posesiunii moştenirii, ci ca o consecinţă a modului diferit şi ulterior prin care a fost redat în proprietate privată imobilul cu regimul juridic de imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu precizarea că pârâtele au intrat în posesiunea acestuia în anul 2000 prin intermediul executării unei hotărâri judecătoreşti şi a unei dispoziţii administrative.

Ca urmare, calificarea corectă a acţiunii reclamanţilor este aceea de acţiune în revendicare imobiliară, având particularitatea că, drepturile părţilor derivă din raporturile lor succesorale cu fosta proprietarăimobilului.

Greşealainstanţelor de a soluţiona concomitent două acţiuni care se exclud reciproc nu poate fi reparată în prezentul recurs, deoarece reclamanţii şi-au atins scopul în urma admiterii acţiunii în revendicare, calificându-şi singuri în recurs petiţia în ereditate ca fiind inutilă, şi criticând numai respingerea ei ca prescrisă, iar pârâtele nu au atacat dispoziţiile privind soluţionarea petiţiei de ereditate.

Judecând corect în fond acţiunea în revendicare, instanţa de apel nu a încălcat astfel nici principiul disponibilităţii şi nici nu a dat reclamanţilor altceva decât aceştia au cerut.

Faţă de toate cele astfel constatate, sunt nefondate motivele de recurs susţinute de pârâte sub indicativele I, II, şi III.

Totodată, pe cale de consecinţă, corect a fost respinsă şi cererea reconvenţională formulată de pârâte, astfel încât este nefondat şi motivul V din recursul declarat de pârâte.

3)Recursul declarat de reclamanţi este lipsit de interes practic atâta timp cât acţiunea lor în justiţie şi-a atins pe deplin scopul urmărit.

4)Răspunzând în paragrafele 1-3 din prezentele considerente tuturor motivelor de recurs, instanţa supremă constată că recursurile sunt nefodate, astfel că le va respinge în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de B.I., B.E.F.A., R.R.O.L., A.N., A.M.A.F. şi U.M.I. împotriva deciziei nr. 785/A din 21 decembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII–a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2007.

← ICCJ. Decizia nr. 1688/2007. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1679/2007. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1679/2007. Civil ICCJ. Decizia nr. 1688/2007. Civil ICCJ. Decizia nr. 169/2007. Civil