ICCJ. Decizia nr. 205/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 205.
Dosar nr. 61/64/2007
Şedinţa publică din 26 martie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC E. SA a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Braşov prin Primar, C.H.F.K., G.M.G. şi G.I.R. , solicitând Tribunalului Braşov, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 343/C/2004, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 2280/2003 modificată şi completată prin Dispoziţia nr. 2701/2003, emisă de Municipiul Braşov prin Primar cu privire la restituirea în natură către pârâtul C.H. a terenului în suprafaţă de 8651,88 mp înscris în C.F. 32772 Braşov, nr. top 6803/2/1; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3745 din 1 decembrie 2003, încheiat între pârâţii persoane fizice cu privire la terenul menţionat; să dispună rectificarea înscrierilor din cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor C. şi G. şi al restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară.
Pârâţii G.M.G. şi G.I.R. au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 9 din 10 aprilie 1996 încheiat între Municipiul Braşov şi reclamantă cu privire la terenul în suprafaţă de 8651,99 mp şi să se dispună rectificarea Cărţii funciare, în sensul radierii de la foaia C a dreptului de concesiune al reclamantei.
Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 329/S din 16 octombrie 2006, a admis acţiunea principală cu consecinţa constatării nulităţii absolute a dispoziţiilor de restituire în natură a terenului în litigiu, emise cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 (restituirea în natură a privit un teren pe care s-au edificat în mod legal construcţii autorizate şi definitive, asupra cărora era înscris dreptul de proprietate al reclamantei, situaţie ce excludea posibilitatea restituirii în natură) şi a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3745/2003 (s-a constatat că vânzătorul a dobândit dreptul său în virtutea unui titlu nul, dispoziţia atacată, impunându-se aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit efectum nulitatea actului principal atrăgând şi nulitatea actului subsecvent datorită lipsei obiectului actului juridic).
În temeiul dispoziţiilor art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanţa a dispus rectificarea C.F. 32772 Braşov, nr. top 6803/2/1, în sensul radierii drepturilor de proprietate înscris în favoarea pârâţilor persoane fizice.
Tribunalul a admis şi cererea reconvenţională constatând nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 9 din 10 aprilie 1996 (cu motivarea de esenţă că la încheierea acestuia au fost nesocotite prevederile dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi ale dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991) şi dispunând rectificarea aceleiaşi cărţi funciare prin radierea dreptului de concesiune al reclamantei pârâte SC E. SA
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 68/Ap din 29 mai 2007, a admis apelul declarat de reclamanta pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa, respingând cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi G.M.G. şi G.I.R.
Apelul declarat de pârâtul C.H.K.F. şi de pârâţii reclamanţi G. a fost respins ca nefondat.
În argumentarea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Conform cererii reconvenţionale, pârâţii G.M.G. şi G.I.R. au solicitat constatarea nulităţii contractului de concesiune încheiat între reclamantă şi Municipiul Braşov, întemeindu-şi motivul de nulitate pe dispoziţiile art. 39 şi art. 53 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 219/2005. Fără a pune în discuţia părţilor şi fără a exista o precizare de acţiune cu privire la motivul de nulitate, prima instanţă înlătură în mod legal aplicarea acestui act normativ, cu motivarea că legea civilă nu retroactivează, dar admite cererea şi constată nulitatea în temeiul art. 21 şi art. 29 din Legea nr. 69/1991, contrar prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii şi principiul dreptului de apărare, pronunţându-se pe alt temei decât cel indicat de pârâţii reclamanţi.
Critica apelanţilor pârâţi privind inadmisibilitatea acţiunii principale a fost înlăturată de către instanţa de apel, cu motivarea că ne aflăm în faţa unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute şi nu a unei contestaţii, iar nulitatea absolută poate fi solicitată de orice persoană interesată, reclamanta fiind concesionara terenului şi proprietara construcţiilor edificate pe acesta.
Prima instanţă a făcut corect interpretarea legală a situaţiei juridice a imobilului, reţinând că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, nefiind posibilă restituirea în natură, chiar dacă ne aflăm în faţa unui imobil aflat sub incidenţa art. 2 lit. b).
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs comun apelantul pârât şi apelanţii pârâţi reclamanţi, indicând în petitul cererii de recurs cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea propriu-zisă a recursului, este prezentat pe larg şi repetitiv istoricul cauzei, precum şi situaţia de fapt susţinută de către pârâţi pe parcursul derulării procesului în etapele procesuale anterioare, expunere din cuprinsul căreia pot fi structurate următoarele critici:
- Instanţa de apel s-a rezumat la a menţiona că s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii formulată de o terţă persoană şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 „fără a mai trece prin filtrul gândirii acesteia această excepţie (…) încât sub acest aspect hotărârea este nemotivată".
Deşi este formulată ca o acţiune în constatarea nulităţii absolute, acţiunea tinde la anularea dispoziţiei, aspect care este considerat inadmisibil de către legiuitor, o terţă persoană neputând ataca cu contestaţie această dispoziţie ci eventual cu acţiune pe calea dreptului comun; or, din temeiul juridic menţionat în acţiune rezultă că acesta îl constituie legea specială.
Dreptul de folosinţă cu care reclamanta încearcă să-şi justifice interesul legitim în promovarea acţiunii, nu poate fi reţinut de instanţă decât încălcând un drept de proprietate consfinţit de art. 480 C. civ. şi garantat de Constituţie şi de Convenţia europeană a drepturilor omului, legea specială fiind aprobată pentru a se soluţiona în mod favorabil situaţia proprietarilor „abuzaţi" de regimul comunist, în cazul de faţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001 care prevăd restituirea în natură a imobilelor revendicate.
Reclamanta intimată „nu deţine decât un drept de folosinţă, care nu-i justifică interesul în promovarea unei acţiuni care tinde la existenţa dreptului de proprietate, neavând legitimare procesuală.
- Referitor la Decizia pronunţată în apel privind contractul de concesiune, aprecierile instanţei sunt contrare dispoziţiilor legale şi cererii formulată, contractul de concesiune fiind încheiat în baza HCL nr. 49/1995 deşi această hotărâre se referea la o altă persoană juridică, SC E.L. SA, prima concesionară a terenului căreia i s-a şi eliberat certificatul de urbanism în vederea edificării construcţiilor.
Susţinerea instanţei de apel în sensul că prima instanţă a dispus constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune fără a se solicita de către pârâţii reclamanţi să se aibă în vedere dispoziţiile Legii nr. 50/1991 nu are suport real. Temeiul juridic al cererii reconvenţionale l-a constituit Legea nr. 50/1991 şi Legea nr. 219/2005, în vigoare la momentul deciziei de restituire.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul nu este fondat, nefiind incidente în cauză cazurile de modificare invocate.
- Instanţa de apel a înlăturat motivat critica apelanţilor pârâţi ce viza inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, reţinând că ne aflăm în faţa unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute şi nu a unei contestaţii împotriva dispoziţiei de restituire, iar nulitatea absolută poate fi solicitată de orice persoană interesată, condiţie îndeplinită în persoana reclamantei.
Astfel, contrar afirmaţiei recurenţilor, hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii principale ce ar decurge din lipsa calităţii procesuale active a reclamantei de a contesta dispoziţia de restituire în natură, s-au formulat şi critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critici care, de asemenea, sunt neîntemeiate.
Este adevărat că în interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, practica judiciară a statuat că terţele persoane nu au calea contestaţiei îndreptată împotriva dispoziţiei sau deciziei de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 24 (în prezent art. 26) din legea specială de reparaţie.
Însă, în acelaşi timp, persoanelor care justifică un interes legitim nu li se poate îngrădi accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, prin negarea dreptului (a calităţii procesuale) de a promova în instanţă acţiune de drept comun privind constatarea nulităţii absolute a unor astfel de dispoziţii care, conform prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, constituie titluri de proprietate, cu „forţa probantă a unui înscris autentic".
În acest context, calificarea dată de instanţele anterioare cererii principale de chemare în judecată, aceea de acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic şi nu de contestaţie, este corectă şi se justifică şi prin termenii în care această cerere a fost redactată.
Astfel, cererea introductivă nu este intitulată contestaţie ci acţiune şi nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 (în forma iniţială a legii, în vigoare la data înregistrării acţiunii).
Nefiind vorba despre un act juridic civil ale cărui condiţii esenţiale de valabilitate să fie reglementate de prevederile art. 948-968 C. civ., ci de un act juridic „sui generis" întocmit în baza unei legi speciale, cauza, motivul nulităţii absolute nu se regăseşte în dispoziţiile Codului civil, fiind prevăzut de legea specială, în speţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă în temeiul acţiunii ca normă de drept substanţial nesocotită de către emitentul dispoziţiei.
Reclamanta a demonstrat interesul legitim, născut şi actual, direct şi personal pentru demersul său în justiţie, interes justificat prin dreptul de folosinţă a terenului decurgând din contractul de concesiune dar mai ales de dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate cu autorizaţie de construire (f. 195 şi 196 dosar tribunal) anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, drept de proprietate (înscris în cartea funciară anterior depunerii notificării nr. 20708 din 23 iulie 2001) contestat, negat de către recurenţi inclusiv prin motivele de recurs formulate, în cuprinsul cărora afirmă lipsa interesului reclamantei cu motivarea că pentru construcţiile realizate pe terenul restituit conform legii speciale „contractul nu poate avea decât cel mult un drept de creanţă şi nu un drept de proprietate".
Pe fondul cauzei, recurenţii susţin legalitatea dispoziţiei de restituire în natură faţă de dispoziţiile art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
De principiu, prin art. 1, art. 7 şi art. 9 din legea specială de reparaţie, legiuitorul a instituit regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, prevăzând însă şi excepţii de la această regulă, una din situaţiile de excepţie fiind reglementată în art. 10 alin. (2) din actul normativ.
Cum în prezenta cauză, în raport cu probatoriul administrat, instanţele anterioare au stabilit că terenul în litigiu nu era restituit în natură, fiind ocupat de construcţii noi, autorizate, edificate de către reclamantă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluţia de admitere a acţiunii principale şi de constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire a fost adoptată în interpretarea şi aplicarea corectă a legii.
- Referitor la cererea reconvenţională, se afirmă de către titularii cererii de recurs că instanţa de apel ar fi reţinut nereal că aceştia nu ar fi solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune în baza dispoziţiilor Legii nr. 50/1991.
În realitate, potrivit considerentelor deciziei recurate, instanţa a reţinut că tocmai acesta a fost temeiul indicat în susţinerea cererii reconvenţionale (alăturat dispoziţiilor Legii nr. 219/1998 inaplicabil contractului de concesiune încheiat la o dată anterioară, în anul 1996, întrucât legea civilă nu retroactivează).
Potrivit art. 10 din Legea nr. 50/1991, terenurile aparţinând domeniului privat al statului puteau fi concesionate prin licitaţie publică, pentru executarea de construcţii, iar potrivit art. 11 nu puteau face obiectul concesiunii cele libere de construcţii, aflate în administrarea consiliilor locale, care ar fi putut fi revendicate de către foştii proprietari.
Analizând aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a reţinut că potrivit extrasului de carte funciară aflat la dosarul cauzei, la data încheierii contractului de concesiune terenul era în proprietatea statului român ca urmare a naţionalizării şi nici un act normativ, în vigoare la acea dată nu făcea referire la restituirea unor astfel de imobile, concluzionând că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 50/1991.
În legătură cu această argumentare a soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, recurenţii nu au formulat nici o critică.
Celelalte afirmaţii şi susţineri făcute de recurenţi în referire la contractul de concesiune nu constituie critici argumentate juridic în raport cu considerentele hotărârii judecătoreşti atacate, nefiind susceptibile de a fi încadrate în cazurile de modificare indicate.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
La cererea intimatei reclamante, recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, stabilite de instanţă la suma de 10.000 lei în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.H.K.F., G.M. şi G.I.R. împotriva deciziei civile nr. 68/Ap din 29 mai 2007 a Curţii de Apel Braşov.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC E. SA cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2208/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 1974/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
