ICCJ. Decizia nr. 2356/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2356
Dosar nr. 29987/2/200.
Şedinţa publică din 15 martie 2007
Asupra recursului civil de faţă.
Din analizarea actelor dosarului, constată următoarele.
Prin sentinţa nr. 410 din 28 aprilie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea modificată, formulată de reclamanţii G.V., G.D., G.A. şi G.C.
A admis în parte cererea conexă şi cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenienta S.S.C.
A admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenienta şi a anulat Decizia nr. 19118 din 17 martie 2004, emisă de Serviciul de Informaţii Externe, pe care 1-a obligat să emită decizie privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea intervenientei pentru imobilul teren, situat în Bucureşti, în suprafaţă de 583,05 mp, astfel cum a fost identificat în anexa raportului de expertiză întocmit de expert M.V. în favoarea intervenientei reclamante.
A respins ca neîntemeiată cererea privind restituirea în natură a imobilului.
A obligat pârâta la plata sumei de 17.000.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intervenientei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat de stat de la D.N., în baza sentinţei civile nr. 7024 din 25 iunie 1959, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Stalin, în aplicarea Decretului nr. 224/1951, pentru neplata impozitelor şi a majorărilor restante.
Imobilul era ocupat de Comitetul central al Partidului Muncitoresc Român, încă din anul 1954, prin declaraţie verbală, împrejurare ce 1-a împiedicat pe proprietar să achite impozitele.
Tribunalul a mai reţinut că D.N. a decedat la data de 5 ianuarie 1981, iar de pe urma sa au rămas ca moştenitori fraţii acestuia, I.S.V. şi D.A.V.
I.S.V. a instituit-o legatar universal pe intervenienta S.S.C. iar reclamanţii îşi justifică calitatea prin certificatul de moştenitor nr. 1259 din 2 decembrie 1974, eliberat cu privire la defuncta D.A., soţia lui D.N., printre moştenitorii acestei aflându-se şi G.G., pe care reclamanţii îl moştenesc în mod direct, conform certificatului de moştenitor nr. 27 din 16 august 2002.
Având în vedere că D.A. a predecedat soţului său şi nu a avut calitate de moştenitor al acestuia, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au calitate succesorală cu privire la moştenirea defunctului D.N.
A mai reţinut instanţa de fond, că imobilul este inalienabil, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998, motiv pentru care a obligat pârâtul să emită dispo2iţie privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea intervenientei S.S.C.
Împotriva hotărârii au declarat apel toate părţile din proces.
Prin Decizia civilă nr. 121A din 21 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Serviciul de Informaţii Externe.
A admis apelurile declarate de intervenienta reclamantă şi reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis cererea principală şi cererea conexă, obligând pârâtul să emită decizie privind restituirea în natură a imobilului în suprafaţă de 583,05 mp teren, situat în Bucureşti, în favoarea reclamanţilor, cu menţinerea afectaţiunii imobilului, conform art. 16 din Legea nr. 247/2005.
Curtea de apel a reţinut că, prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanţii G.D., G.V., G.C. şi G.A. au dovedit că defuncta D.A. a dobândit terenul în litigiu în timpul căsătoriei cu D.N., astfel încât bunului îi era aplicabil regimul matrimonial, în sensul că, la data preluării, ambii soţi erau proprietarii terenului.
În consecinţă, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite.
Curtea de apel a mai constatat, că ulterior pronunţării sentinţei, a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005, care a adus modificări substanţiale Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat, imobilul ce face obiectul notificării poate fi restituit în natură, cu obligaţia de a menţine afectaţiunea pe perioada stabilită de lege.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale instanţei de fond, cu menţiunea că, prin conexarea cererii formulate de S.S.C. cu cererea reclamanţilor, cererea de intervenţie în interes propriu a rămas fără interes, intervenienta dobândind calitatea de coreclamantă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Serviciul de Informaţii Externe, curtea de apel a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decizia civilă nr. 7024 din 25 iunie 1959, pronunţată de tribunalul Popular al Raionului Stalin, în aplicarea Decretului nr. 224/1951, pentru neplata impozitelor şi a majorărilor restante. Insă, imobilul era ocupat încă din anul 1954 de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, această împrejurare constituind o măsură abuzivă, a cărei consecinţă a fost aceea a privării proprietarului de exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Serviciul de Informaţii Externe.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că Decizia pronunţată de curtea de apel este nelegală.
Astfel, reclamanţii G.D., G.V., G.C. şi G.A. au depus motivele de apel peste termen, fiind incidente prevederile art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., dar instanţa de apel nu a făcut nici o referire la acest aspect.
În mod greşit a constatat instanţa de apel că preluarea a fost abuzivă, pentru că reclamanţii nu au clarificat împrejurările în care a avut loc preluarea imobilului, iar din probele administrate în cauză, interpretate greşit de instanţa de apel, a rezultat că nu au fost achitate impozitele pentru imobil datorate statului în perioada 1952-1959. Reclamanţii nu au făcut dovada că neplata impozitelor s-a datorat unor motive independente de voinţa proprietarului.
În acest fel, a arătat recurentul, instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit al actului juridic dedus judecăţii.
Imobilul nefiind preluat în mod abuziv, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale de restituire.
A mai arătat recurentul că imobilul este afectat interesului public, aşa cum rezultă din Legea nr. 1/1998 şi din raportul de expertiză aflat la dosar, fiind inclus într-un complex unitar cu destinaţie specială. Prin hotărâri de guvern succesive, imobilul a fost cuprins în inventarul Serviciului de Informaţii Externe, ca bun ce face parte din domeniul public al statului.
Recurentul a mai arătat că instanţa a făcut o greşită aplicare a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice de aplicare, deoarece imobilul este unul nou, nefîind identic cu cel preluat.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Recurentul a invocat şi dispoziţiile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., însă dezvoltarea criticilor se referă de fapt tot la modul în care instanţa a făcut aplicarea legii.
Recursul declarat nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Astfel, în ceea ce priveşte faptul că reclamanţii au depus motivele de apel peste termenul prevăzut de lege, se constată că, potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care apelul nu se motivează, instanţa de apel se va pronunţa numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Or, instanţa de apel s-a pronunţat în limita cererilor formulate de reclamanţi la instanţa de fond.
Nefondată este şi critica referitoare la faptul că preluarea imobilului nu a fost abuzivă.
La dosar au fost depuse copia sentinţei civile nr. 7024 din 25 iunie 1959, din care rezultă faptul că la cererea Secţiei Financiare a Sfatului Popular al raionului Stalin, a fost încuviinţată vânzarea imobilului teren, situat în Bucureşti, cu motivarea că proprietarul D.N. nu a achitat impozitele restante şi majorările de impozite.
Din conţinutul deciziei nu rezultă cuantumul sumei datorate şi perioada în care impozitele nu au fost achitate. La dosar mai există o înştiinţare de plată din anul 1952 şi o altă înştiinţare, din anul 1954, din care nu rezultă că s-ar fi datorat impozite restante.
De asemenea, mai există un proces verbal de sechestru, aproape ilizibil, probabil din 26 martie 1959.
Din conţinutul acestui proces verbal, se desprinde faptul că terenul în litigiu a fost ocupat din anul 1954 de C.C. al P.M.R.
Pentru că la data fixată pentru vânzare nu s-au prezentat cumpărători, aşa cum rezultă din raportul Secţiei financiare nr. 104654/1959, imobilul s-a predat gratuit Sfatului Popular. Prin Decizia nr. 1209 din 28 septembrie 1959 terenul a fost transmis în administrarea Serviciului Administrativ,
Se constată, aşadar că imobilul a fost preluat în fapt de organele de stat şi de partid ale epocii încă din anul 1954, fără vreun temei legal. Faptul că, aşa cum susţine recurentul, reclamanţii nu au probat circumstanţele preluării profită acestora, pentru că în lipsa unui temei al preluării, deposedarea în fapt echivalează cu o privare de proprietate abuzivă, ce face obiectul legii speciale de restituire.
Existenţa hotărârii judecătoreşti prin care s-a încuviinţat scoaterea la vânzare publică a bunului nu este de natură a duce la concluzia că preluarea a fost cu titlu, deoarece, aşa cum s-a arătat, nu s-a făcut dovada existenţei datoriilor restante. In circumstanţele arătate, scoaterea la vânzare publică nu a făcut altceva decât să ofere o aparenţă de legalitate unei preluări ce nu avea un temei legal.
De aceea, imobilul a fost preluat abuziv, în sensul art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 care prevede că fac obiectul legii speciale de reparaţie şi imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Sunt nefondate şi criticile referitoare la faptul că imobilul este imposibil de restituit, pentru că face parte din domeniul public şi are o afectaţiune specială.
In cauză, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare.
Conform dispoziţiilor art. 16, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), necesare şi afectate nemijlocit activităţilor de interes public, restituirea în natură se face condiţionat de menţinerea afectaţiunii pe o perioadă determinată de lege.
Prin urmare, art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat, nu mai prevede nici o excepţie de la principiul restituirii în natură, aşa cum era în cazul vechii reglementări, indiferent de natura activităţii căreia îi este afectat imobilul.
Faptul că, prin acte normative anterioare, imobilul a primit regimul juridic de bun proprietate publică a statului nu prezintă nici o relevanţă din punctul de vedere al aplicării Legii nr. 10/2001, care nu face nici o distincţie după cum bunul este sau nu în domeniul public.
Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată este o lege specială care reglementează categoria imobilelor supuse restituirii şi modalitatea de restituire. De aceea, ea este derogatorie de la orice lege generală şi modifică implicit orice lege specială anterioară, prin care s-a urmărit interdicţia restituirii anumitor imobile.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (art. 19, după republicarea în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005), se constată că pârâtul a formulat această critică pentru prima oară în recurs, astfel că aceasta nu poate fi analizată omisso medio.
De altfel, art. 19 din Legea nr. 10/2001, republicată, care se referă la "imobile noi" în raport cu cele preluate, vizează doar imobilele, construcţii, nu şi terenurile.
Faţă de considerentele expuse, recursul declarat de pârât se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Serviciul de Informaţii Externe împotriva deciziei nr. 121A din 21 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă.
Obligă recurentul-pârât Serviciul de Informaţii Externe la plata sumei de 570 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-intervenientă S.S.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 245/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 228/2007. Civil → |
|---|
