ICCJ. Decizia nr. 245/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 245.
Dosar nr. 1838/3/2007
Şedinţa publică din 20 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 6 august 2001, C.E.D.H., a solicitat R.A.A.P.P.S., în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitor şi procurator al autoarei N.M., decedată la data de 27 iulie 2001, restituirea în natură a imobilului, construcţie şi teren aferent situat în Bucureşti.
Prin Decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2004, solicitarea a fost respinsă cu motivarea că cel în cauză nu a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită în sensul că ar fi unicul moştenitor al autoarei N.M. şi dovada că aceasta ar fi avut în proprietate imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea.
La 12 noiembrie 2003, C.D.H. a formulat acţiune în revendicarea aceluiaşi imobil, acţiune completată ulterior de reclamant care, a învederat instanţei că înţelege să conteste şi Decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2004, prin care R.A.A.P.P.S. i-a respins notificarea formulată în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În cauză, a intervenit în interes propriu, O.C.T.A.R. solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 49 C. proc. civ., anularea deciziei atacată pe calea cererii principale şi obligarea intimatei R.A.A.P.P.S. să le restituie în natură contestatorului şi intervenientei, imobilul din Bucureşti.
În motivarea cererii, intervenienta a arătat că, alături de contestator, este succesoarea M.T.N.E.M. şi în această calitate are aceleaşi drepturi ca şi contestatorul la dobândirea imobilului în cauză, întrucât notificarea a fost formulată în numele autoarei acestora.
Investit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 265 din 9 martie 2004, a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare, formulată de reclamant în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi R.A.A.P.P.S., dispunând totodată disjungerea contestaţiei formulată împotriva deciziei nr. 31/2004, emisă de R.A.A.P.P.S., acordând termen în vederea soluţionării acesteia.
Acelaşi tribunal, prin sentinţa civilă nr. 1035 din 27 septembrie 2005, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei O.C.T.A.R., ca neîntemeiată.
A admis contestaţia cât şi cererea de intervenţie în interes propriu şi anulând Decizia atacată, a obligat-o pe intimată să restituie în natură către contestator şi intervenientă, imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 983 mp şi construcţiile C1, C2 şi C3, edificate pe acesta.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că atât contestatorul cât şi intervenienta sunt moştenitorii M.E.T.N.M. care, la rândul său, l-a moştenit pe M.C.B.B. şi N.A.C., foştii proprietari ai imobilului în litigiu compus din teren în suprafaţă de 995 mp, un corp de casă şi anexe gospodăreşti, dreptul de proprietate comună al acestora din urmă fiind înscris în cartea funciară provizorie, conform procesului verbal de C.F. 8720 din 27 septembrie 1940.
Tot astfel, se mai arată, chiar dacă notificarea a fost formulată de contestator, în numele autoarei sale, după data decesului acesteia, actul este valabil, în condiţiile art. 1539 alin. (2) C. civ., conform căruia mandatarul este îndatorat a termina afacerea începută la moartea mandantului, dacă prin întârziere „ar putea urma un pericol" şi ale art. 1557 C. civ., care stipulează că este valid ceea ce mandatarul face în numele mandantului, atâta vreme cât nu are cunoştinţă despre moartea acestuia.
Cât priveşte fondul dreptului, s-a arătat că prin actele depuse alăturat notificării, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei contestatorului şi intervenientei asupra imobilului în litigiu, derivat din calitatea sa de moştenitor al celor doi proprietari tabulari, care aveau întabulat în cartea funciară dreptul de proprietate comună, înscriere opozabilă erga omnes.
Totodată, se mai arată, imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, fără a exista nici un act de preluare, cu înscrisurile depuse la dosarul de notificare, contestatorul făcând dovada demersurilor efectuate pentru comunicarea situaţiei juridice a nemişcătorului.
În esenţă cu aceeaşi motivare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 215 A din 28 aprilie 2006, a respins ca nefondat apelul intimatei.
În cauză, a declarat recurs în termen legal R.A.A.P.P.S. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine în esenţă că, în mod greşit instanţa fondului a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei O.C.T.A.R., în condiţiile în care aceasta nu a înţeles să-şi valorifice drepturile conferite prin dispoziţiile art. 21 alin.(1) din lege şi să notifice în nume propriu unitatea deţinătoare, în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu.
Totodată, se mai arată, actele doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită, trebuiau depuse până la data de 1 iulie 2003, termen stipulat prin dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în redactarea anterioară republicării şi nu direct în faza contencioasă a soluţionării notificării, instanţa neavând în vedere împrejurarea că cererea de restituire a fost soluţionată anterior adoptării Legii nr. 247/2005.
Tot astfel, greşit s-a reţinut calitatea de persoane îndreptăţite a celor în cauză, atâta vreme cât nici la dosarul administrativ şi nici în instanţă nu au fost depuse acte de esenţa litigiului, cum ar fi:
- actul de proprietate, prin care să se facă dovada că imobilul a aparţinut autoarei reclamantului.
- acte din care să rezulte schimbarea în timp a denumirilor stradale, respectiv istoricul de arteră şi număr poştal;
- autorizaţia de construire şi planurile anexă, pentru a se putea identifica „cu certitudine" imobilul solicitat a fi restituit în natură.
O altă critică priveşte, nerespectarea de către instanţe a dispoziţiilor art. 4 pct. 4 din HG nr. 498/2003, conform cărora în toate cazurile, stabilirea calităţii de moştenitor se face potrivit legii civile române, precum şi ale Legii nr. 105/1992 „privind raporturile internaţionale de drept privat", conform cu care moştenirea este supusă, în ceea ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.
Ultima critică vizează neconcordanţele existente în actele depuse la dosar, cu privire la suprafaţa terenului aferent construcţiei, aspecte care, se arată, nu au fost îndeajuns lămurite prin expertiza topo, efectuată în cauză.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Astfel cum rezultă din probele administrate, notificarea înregistrată la Biroul executorilor judecătoreşti B., R. şi B., sub nr. 2535 din 1 august 2001, a fost formulată într-adevăr de C.E.D.H., dar în calitate de mandatar al M.E.T.N.M., proprietara imobilului, imobil preluat fără titlu de către stat în anul 1947, în cuprinsul notificării făcându-se şi menţiunea că există pe rolul instanţelor o acţiune în revendicare, formulată de N.M., în curs de soluţionare.
Ca atare, în mod corect au apreciat instanţele că, atâta vreme cât notificarea a fost formulată în numele autoarei comune a contestatorului şi intevenientei, iar decesul M.M., intervenit la data de 20 iulie 2001, nu a dus la încetarea obligaţiilor mandatarului (care, în acord cu dispoziţiile art. 1539 alin. (2) C. civ., era ţinut să se achite de obligaţiile cu care a fost îndatorat de către mandant), intervenienta putea să formuleze, în calitate de moştenitoare legală a fostei proprietare, pretenţii proprii la restituirea în natură, a cotei ce-i revine din imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea.
A fost corect apreciată, în raport de această critică şi lipsa de interes a intimatei în a invoca faptul nedepunerii de către intervenientă a notificării, în nume propriu, în contextul prevederilor art. 6 alin. (4) din lege, în redactarea actuală, text de imediată aplicare, singurul care s-ar fi putut prevala de aceste dispoziţii fiind contestatorul C.D.H., care de altfel nu a înţeles să atace hotărârea dată la fond.
Cât priveşte actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi respectiv ale calităţii de moştenitor, art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, stipulează că acestea pot fi depuse, până la data soluţionării notificării, textul nefăcând distincţie între etapa administrativă, prealabilă, şi cea contencioasă.
De altfel, nici în redactarea anterioară republicării, textul, chiar dacă prevedea un termen de 25 de luni pentru depunerea actelor doveditoare, prelungit ulterior, până la data de 14 martie 2003, nu instituia vreo sancţiune pentru nerespectarea acestuia, atât doctrina cât şi practica fiind unanime în a aprecia că pot fi luate în considerare şi actele depuse în faţa instanţei judecătoreşti.
Tot astfel, în mod corect instanţele, dând eficienţă principiului aplicării imediate a legii noi, au avut în vedere atât la soluţionarea contestaţiei cât şi ulterior, a apelului, textele din varianta ulterioară republicării legii, în vigoare la data pronunţării celor două hotărâri date în cauză.
A lua în considerare doar dispoziţiile în vigoare la data formulării notificărilor, în condiţiile în care, potrivit legii, acestea au putut fi depuse doar până la data de 14 februarie 2002, ar echivala cu lăsarea fără conţinut a modificărilor legislative operate ulterior acestui termen limită, ceea ce ar fi contrar principiilor de drept consacrate, vizând aplicarea legii în timp.
Cât priveşte nedepunerea actelor enumerate de recurentă, vizând istoricul de arteră şi număr poştal, autorizaţia de construire şi planurile anexă etc., s-a reţinut corect că aceste acte, în contextul probelor deja administrate, nu erau determinante în soluţionarea contestaţiei.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, prin actuala redactare a textului, legiuitorul a înţeles să înlesnească sarcina probei, ce revine persoanei îndreptăţite, stipulând, în art. 24 alin. (1), că întinderea dreptului de proprietate, în absenţa unor probe contrare, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, sau aceasta a fost pusă în executare.
În speţă, nu numai că recurenta nu a produs „probe contrare" celor administrate de persoanele îndreptăţite dar nu a făcut nici dovada titlului prin care imobilul a fost preluat în proprietatea statului, prezumţia vizând în speţă, lipsa acestui titlu.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din lege, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi.
Nu poate fi primită nici critica vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 4 pct. 4 din HG nr. 498/2003 precum şi cele ale art. 66 din Legea nr. 105/1992 „privind raporturile internaţionale de drept privat", în condiţiile în care stabilirea calităţii de moştenitori a contestatorului şi respectiv intervenientei s-a făcut în acord cu prevederile legii române din materia succesiunilor.
De altfel, în afara înşiruirii conţinutului unor texte cuprinse în cele două acte normative mai sus invocate, recurenta nu precizează în ce fel anume, prin soluţia dată, instanţele ar fi încălcat aceste dispoziţii.
Cât priveşte aşa zisele neconcordanţe referitoare la suprafaţa aferentă construcţiei, nu se poate aprecia, aşa cum recurenta susţine, că s-ar fi restituit un teren mai mare decât cel deţinut iniţial de autorii M.N.M., în condiţiile în care din procesul verbal întocmit la 27 septembrie 1940 al „Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare" rezultă că M.C.B.B. şi N.A., erau înscrişi în cartea funciară cu un teren în suprafaţă de 995 mp şi corp de casă, în Bucureşti, iar prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a fost delimitată ca aferentă construcţiei, o suprafaţă de 983 mp, inferioară deci celei întabulată iniţial.
Aşa fiind, avându-se în vedere toate argumentele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 215/A din 28 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6347/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 4272/2007. Civil. Granituire. Recurs în anulare → |
|---|
