ICCJ. Decizia nr. 2907/2007. Civil
| Comentarii |
|
B.F. a solicitat SC R. SA Târgu Jiu, pe cale de notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, despăgubiri bănești în sumă de 600 milioane lei, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 1040 mp situat în punctul L.G., între vecinii gârla Cărămizii și I.P.P. la apus, apa "Hodinău" la răsărit, I.I.P. la miazănoapte, trecând de la apus spre răsărit peste Șoseaua Gării și peste calea ferată, teren moștenit de la tatăl B.D. și care a fost expropriat.
La 25 mai 2006, B.F. a chemat în judecată pe pârâții SC R. SA, A.V.A.S. și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea SC R. SA "în calitate de unitate deținătoare, la emiterea unei dispoziții motivate ca urmare a cererii de restituire a unei suprafețe de teren de 1040 mp conform notificării nr. 228/N/2001".
Tribunalul Gorj, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 287 din 15 iunie 2006, prin care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC R. SA, a respins excepția invocată de pârâta A.V.A.S., a respins, pentru lipsă de calitate procesuală pasivă, acțiunea introdusă de reclamantul B.F. împotriva pârâților SC R. SA și Statul Român și a respins ca rămasă fără obiect aceeași cerere formulată de reclamant contra A.V.A.S.
Apelul declarat de reclamant a fost respins prin decizia nr. 825 din 14 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă.
Reclamantul a declarat recurs contra celei din urmă hotărâri solicitând modificarea acesteia, precum și a sentinței primei instanțe, iar pe fond admiterea acțiunii sale așa cum a fost formulată.
Dezvoltând numai în fapt recursul, reclamantul a susținut că greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei SC R. SA, deoarece prevederile art. 21,art. 22 și art. 25 din Legea nr. 10/2001 sunt imperative în sensul că, în cazul imobilelor deținute de o societate comercială, restituirea lor în natură se face prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
Ca urmare, a arătat reclamantul în continuare, faptul că arătata unitate deținătoare a fost notificată în termenul prevăzut de art. 22 din lege a născut obligația acesteia de a se conforma dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sensul că trebuia să se pronunțe asupra cererii obiect al notificării în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, până la data introducerii prezentei acțiuni în justiție, reclamantul nu a avut cunoștință de faptul înaintării notificării către A.V.A.S., iar decizia nr. 41 din 19 august 2004 nu i-a fost comunicată.
Examinând recursul astfel motivat, înalta Curte constată cele ce succed.
Motivarea recursului se încadrează în cazul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul nu este întemeiat.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 devenit art. 21 alin. (1) în urma modificării prin Legea nr. 247/2005, imobilele deținute, printre altele, de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice este acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
în asemenea situație, persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului [art. 21 alin. (1) devenit art. 22 alin. (1)], iar unitatea deținătoare are obligația ca, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură [art. 23 alin. (1) devenit art. 25 alin. (1)].
Invocatele și mai sus redatele texte legale sunt deci incidente în cazul imobilelor restituibile în natură, nefiind însă aplicabile în speța de față, în care, atât prin notificare, cât și prin acțiunea în justiție, reclamantul a cerut numai acordarea de despăgubiri bănești ca formă a măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 în forma ei de la data notificării convertite ulterior în titluri de despăgubiri ca urmare a prevederilor Legii nr. 247/2005 în vigoare la data introducerii acțiunii.
Măsura reparatorie cerută de reclamant constituie echivalentul unui imobil deținut de o societate comercială integral privatizată, aspect dovedit în primă instanță, reținut de amândouă instanțele și necontestat pe calea recursului.
Or, în ipoteza de fapt descrisă în precedentele două paragrafe, operează exclusiv prevederile art. 27 devenit art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care:
Alin. (1): Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele de la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri...
Alin. (2) în forma inițială (în vigoare la data notificării): Notificarea, prin care se solicită potrivit alin. (1), se adresează instituției publice care a efectuat privatizarea...
Alin. (3) în forma modificată: în situația imobilelor prevăzute la alin. (1)..., măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea...
Așadar, potrivit dispozițiilor legale aplicabile în speță, reclamantul s-a adresat altei entități (SC R. SA) decât cea competentă și obligată să se pronunțe asupra cererii obiect al notificării (A.V.A.S. fostă A.P.A.P.S.).
înregistrarea notificării la SC R. SA nu a născut automat în sarcina acesteia obligația de a se pronunța asupra cererii prin decizie sau dispoziție motivată, pentru că asemenea obligație nu este consecința simplei înregistrări a notificării, ci a înregistrării notificării la entitatea competentă să o soluționeze.
în consecință, neavând obligația de a se pronunța asupra notificării, SC R. SA nu are nici calitate procesuală pasivă într-un proces în care i se cere să îndeplinească o obligație inexistentă, astfel încât, sub acest aspect, instanțele au rezolvat corect excepția invocată.
în fine, chiar necomunicată reclamantului, dar dovedită și necontestată, existența deciziei emisă de A.V.A.S., prin care aceasta s-a pronunțat asupra cererii formulată de reclamant prin notificarea greșit adresată SC R. SA și transmisă A.V.A.S., justifică pe deplin constatarea instanței din sensul că obligația de a face pretinsă de reclamant de la această pârâtă este lipsită de obiect.
într-adevăr, nu se mai poate dispune judecătorește a se face obligația care era deja îndeplinită la data judecății.
Pentru toate cele ce preced, instanțele au aplicat corect legea la o situație de fapt pe deplin lămurită, astfel că nu este justificat cazul de recurs invocat de reclamant, ceea ce a impus respingerea recursului în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2872/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2786/2007. Civil → |
|---|
