ICCJ. Decizia nr. 393/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 1364 din 30.03.2005, reclamantul Ministerul Culturii și cultelor a chemat în judecată pe pârâții E.I.D., D.I.P. și M.I., pentru a fi obligați în solidar la plata sumei de 1.500.000 dolari SUA, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin fotografierea și facsimilarea manuscrisului C.A.
în motivarea cererii, reclamantul a susținut că în anul 1999 Biblioteca Națională a României a împrumutat manuscrisul C.A., partea I Landului Hessen din Germania, în vederea participării la expoziția Das Lorscher Evangheliar și Expoziția 799 GBR.
Deoarece acest manuscris a fost clasat ca făcând parte din fondul de bun cultural de patrimoniu, conform Legii nr. 63/1974 a fost întocmită fișă de conservare a manuscrisului de către restaurator de carte veche de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia.
La întoarcerea în țară, la data de 5 noiembrie 1999 o comisie formată din specialiști a verificat starea de conservare a C.A. și a constatat anumite deteriorări datorate fotografierii și facsimilării acestuia.
Aceste operațiuni au avut loc în lipsa unui contract încheiat între Statul Român și reprezentanții părții germane, fapt datorat omisiunii pârâților care, prin funcția deținută la acea dată, răspundeau de încheierea unor asemenea contracte.
La 14 septembrie 2005 instanța a pus în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune și a pronunțat sentința civilă nr. 956 din 14 septembrie 2005, prin care, admițând excepția, a respins cererea ca fiind prescrisă.
Pentru a da această soluție, Tribunalul București a reținut că, din înscrisuri depuse la dosar, rezultă că reclamantul a formulat și o plângere penală împotriva acelorași pârâți, finalizată în anul 2005, prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale, constatându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată.
Astfel, s-a apreciat că reclamantul a avut cunoștință și de întinderea pagubei și de cei ce răspund pentru aceasta încă din 5 noiembrie 1999, data la care manuscrisul a fost analizat de comisia de specialiști și s-a constatat deteriorarea lui.
Tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a reținut că termenul de prescripție a început să curgă din 5 noiembrie 1999 și s-a împlinit la 5 noiembrie 2002, cu motivarea că în cauză nu poate fi reținută, ca motiv de întrerupere a prescripției extinctive exercitarea acțiunii penale.
împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, iar Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 115/A din 15.06.2006, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Instanța de apel a reținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 pe temeiul cărora a reținut ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Pârâții au formulat recurs împotriva acestei decizii.
Prin recursurile declarate, pârâții au susținut, în esență, că greșit s-a considerat că momentul săvârșirii faptei este 5 noiembrie 1999, el fiind situat în anii 1992-1993 când s-a dat acordul pentru facsimilare, că s-a confundat momentul săvârșirii faptei cu momentul când reclamantul a avut cunoștință de pagubă, că reclamantul nu s-a constituit parte civilă în dosarul de urmărire penală, că greșit se invocă prevederile art. 17 C. proc. civ., declarate neconstituționale de Curtea Constituțională, că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă la 5 noiembrie 1999 (E.I.D. și D.I.P.), că acțiunea reclamantului este prescrisă, iar formularea plângerii penale nu întrerupe cursul prescripției (M.I. și D.I.P.).
Motivele invocate fiind comune, recursurile vor fi analizate împreună.
Cele trei recursuri sunt nefondate.
în mod corect, curtea de apel a reținut că data de 5 noiembrie 1999 este data la care Ministerul Culturii și Cultelor a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba creată și pe cei responsabili de producerea ei, elemente în raport cu care, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă termenul de prescripție.
Prescripția este, într-adevăr, o sancțiune ce se aplică creditorului unei obligații ce rămâne în pasivitate, care se traduce prin trecerea timpului, fără manifestarea de voință în sensul recunoașterii dreptului pretins.
Ori, așa cum corect a apreciat instanța de apel, Ministerul Culturii și Cultelor a făcut dovada demersurilor întreprinse pentru tragerea la răspundere a celor vinovați de săvârșirea faptei ce l-a prejudiciat, acest fapt rezultând și din sesizarea penală care a format obiectul dosarului de urmărire penală nr. 415/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.
Data sesizării faptei penale se plasează înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, Curtea de Apel București a apreciat corect că sesizarea organului penal trebuie interpretată ca reprezentând o cerere în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, menită să întrerupă cursul prescripției extinctive.
în ceea ce privește ordonanța de neîncepere a urmăririi penale emisă la data de 9 februarie 2005, aceasta a lămurit aspectele penale, fără a se apleca asupra laturii civile și astfel, potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, după întreruperea ce a durat de la data sesizării Parchetului și până la momentul emiterii acestei ordonanțe, a început să curgă o nouă prescripție.
în aceste condiții, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 martie 2005, a fost făcută înlăuntrul termenului de prescripție extinctivă.
în raport cu cele reținute, motivele invocate nefiind întemeiate, recursurile au fost respinse.
| ← ICCJ. Decizia nr. 571/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3021/2007. Civil → |
|---|
