ICCJ. Decizia nr. 2921/2007. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2921
Dosar nr. 5781/114/2007
Şedinţa publică din 12 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1119 din 4 decembrie 2007, Tribunalul Buzău a admis excepţia invocată de pârât.
A respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta M.G. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local al municipiului Buzău şi Municipiul Buzău, prin primar.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta M.G. a chemat în judecată Consiliul local al municipiului Buzău şi Municipiul Buzău, prin primar solicitând instanţei, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea suprafeţei de teren de 114 mp, situat în Buzău.
A mai reţinut tribunalul, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun a revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil. In cauză, imobilul teren a fost preluat prin expropriere în baza Decretului nr. 396/1978, astfel încât solicitarea de retrocedare poate fi făcută doar în baza Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 76 din 7 martie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul declarat de reclamanta M.G. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local al municipiului Buzău şi Municipiul Buzău, prin primar.
Curtea de apel a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia dată în interesul legii la 4 iunie 2007 a statuat că art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
In cauză, imobilul a fost expropriat în anul 1978, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în anul 2007.
Decizia în interesul legii produce efecte numai faţă de viitor, ceea ce nu exclude aplicabilitatea ei în cazul cererilor introduse anterior momentului pronunţării ei.
Curtea de apel a respins şi criticile referitoare la faptul că, prin Decizia civilă nr. 239 din 14 mai 2007 a Curţii de Apel Ploieşti s-ar fi soluţionat cu caracter irevocabil şi putere de lucru judecat excepţia inadmisibilităţii acţiunii ce viza acelaşi teren şi avea aceeaşi motivare în drept.
Tripla identitate nu este îndeplinită, deoarece cele două cauze au avut părţi diferite, în calitate diferită. Reclamanta nu a depus la dosar copia hotărârilor pronunţate în cauza anterioară, motiv pentru care nu se cunoaşte ce s-a dispus cu privire la admisibilitatea acţiunii.
Cât priveşte caracterul injust al menţinerii în patrimoniul pârâtei a terenului în litigiu, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a primit o soluţie nefavorabilă cu privire la cererea de retrocedare, care să conducă la rămânerea terenului în patrimoniul statului, ci doar a fost îndrumată să se îndrepte pentru suprafaţa în litigiu printr-o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că Decizia în interesul legii, dată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 13 noiembrie 2007, iar codul de procedură civilă nu reglementează expres dacă aceste decizii sunt obligatorii pentru instanţe în privinţa proceselor ce se află deja în curs de soluţionare la data publicării.
Dacă s-ar accepta că Decizia dată în interesul legii se aplică şi cererilor aflate pe rolul instanţelor de judecată, s-ar ajunge la situaţia ca părţile să fie private de căile de atac, deoarece instanţele sunt obligate să pronunţe o singură soluţie şi s-ar încălca dreptul la un proces echitabil şi cele trei grade de jurisdicţie.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cererea reclamantei, introdusă pe rolul Tribunalului Buzău la data de 23 octombrie 2007, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, aspect reţinut atât de instanţa de fond cât şi cea de apel.
Prin Decizia nr. LIII din data de 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat însă că „Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica se interpretează în sensul că:
Aceste dispoziţii nu se aplica în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legi nr. 10/2001".
Prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii,SECŢIILE UNITEale instanţei supreme au arătat, printre altele că „din moment ce a fost adoptata Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menţionat, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada6martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în rigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.
Potrivit art. 329 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţele de judecată, inclusiv pentru instanţa supremă şi, pentru că, în prezenta cauză, acţiunea s-a formulat la data de 23 octombrie 2007, prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică.
Astfel încât, dacă la momentul declanşării procedurii judiciare de către reclamantă, practica instanţelor era neunitară în ceea ce priveşte raportul dintre dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, la data pronunţării sentinţei practica judiciară a fost unificată prin pronunţarea deciziei în interesul legii mai sus indicată.
Este nefondată susţinerea reclamantei că Decizia dată în interesul legii nu este aplicabilă în cazul cererilor introduse anterior momentului publicării în Monitorul Oficial, deoarece, conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţele de judecată.
Aceasta înseamnă că ori de câte ori instanţa este chemată să se pronunţe asupra chestiunii admisibilităţii acţiunii trebuie să aibă în vedere dezlegarea dată prin recursul în interesul legii, indiferent de data la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată.
Nefondată este şi critica referitoare la faptul că recursul în interesul legii încalcă dreptul la un proces echitabil şi sistemul căilor de atac.
Astfel, recursul în interesul legii nu suprimă căile de atac, ci este instrumentul procesual prin care se asigură interpretarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării.
Dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, presupune şi un anumit grad de previzibilitate a modului în care legea este interpretată, ceea ce înseamnă că în circumstanţe asemănătoare, cărora li se aplică regimuri juridice asemănătoare, se vor pronunţa hotărâri judecătoreşti asemănătoare.
Cum, spre deosebire de sistemul Convenţiei, sistemul de drept românesc nu are la bază precedentul judiciar şi cum, potrivit Constituţiei României, judecătorul se supune numai legii, recursul în interesul legii este instrumentul pe care legiuitorul 1-a pus la îndemâna instanţei supreme pentru asigurarea practicii unitare, prin interpretarea unitară a legii.
Faţă de cele arătate, recursul declarat de reclamantă se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta M.G. împotriva deciziei nr. 76 din 7 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 12 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 297/2007. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2848/2007. Civil → |
|---|
