ICCJ. Decizia nr. 297/2007. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 297
Dosar nr.2058/99/2007
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2009
Asupra recursurilor civile de faţă.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 9120 din 10 noiembrie 2004, R.M.F., fostă D. şi D.C. au acţionat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor spre a se dispune obligarea acestuia la plata despăgubirilor morale în sumă de 4 miliarde ROL, pentru trauma psihică suferită ca urmare a condamnării pe nedrept a autorului lor D.I..
Prin sentinţa civilă nr. 509 din 27 aprilie 2005, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat Statul Român să le plătească suma de 4 miliarde ROL daune morale, în temeiul art. 998 C. civ.
Această sentinţă, a fost menţinută de Curtea de Apel Iaşi, care prin Decizia nr. 13 din 20 ianuarie 2006 a respins apelurile formulate de Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi de Ministerul Public.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9153 din 10 noiembrie 2006 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală, admiţând recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. şi Ministerul Public, a casat atât Decizia civilă nr. 13/2006 a Curţii de Apel Iaşi cât şi sentinţa civilă nr. 509/2005 a Tribunalului Iaşi şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Iaşi.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că tribunalul a schimbat temeiul de drept al acţiunii din art. 504, art. 505 şi art. 506 C. proc. pen. în art. 998 C. civ., fără a pune acest aspect în discuţia părţilor şi legat de acest temei, incidenţa art. 2.9 din Legea nr. 146/1997. La rândul său, în mod nelegal instanţa de apel ignorând prevederile art. 129 pct. 6 C. proc. civ., nu a avut în vedere faptul că acţiunea promovată de reclamanţi se întemeia pe dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen. şi s-a limitat în a invoca faptul că acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru, conform art. 15 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997.
Întrucât din hotărârile date în cauză instanţele nu s-au pronunţat în limitele investirii lor, schimbând temeiul juridic al acţiunii rară a-1 pune în discuţia părţilor, a violat dreptul de apărare al acestora şi a lăsat nesoluţionat fondul cauzei, motiv pentru care s-a făcut aplicarea dispoziţiunilor art. 314 C. proc. civ.
Prin aceeaşi decizie, s-a menţionat împrejurarea potrivit căreia cu ocazia rejudecării cauzei şi în funcţie de poziţia adoptată de reclamanţi, instanţa de trimitere să rezolve şi celelalte aspecte din recursurile declarate de Statul Român şi Ministerul Public referitoare la timbrarea acţiunii, ţinând seama de apărările pe care reclamanţii şi le-au făcut sub acest aspect, precum şi acelea legate de legitimarea procesuală a acestora, inclusiv în privinţa cuantumului daunelor morale solicitate şi acordate, raportat la materialul probator administrat în cauză.
In aceste condiţiuni, cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 2058/99/2007, ocazie cu care reclamanţii au precizat că îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiunile art. 504, art. 505, art. 506 C. proc. pen., pe Convenţia europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe prevederile art. 998 C. civ., această ultimă dispoziţiune legală fiind subînţeleasă în redactarea dispoziţiunilor art. 504 C. proc. pen. şi ale art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997. Reclamanţii au mai arătat că iniţial au invocat şi prevederile C.E.D.O. în urma dezbaterilor de la Tribunalul Iaşi şi Curtea de Apel Iaşi, s-a stabilit că se înregistrează în lumina convenţiei şi încălcări multiple ale unor drepturi fundamentale, precum acelea legate de libertatea de gândire, de conştiinţă de exprimare, respectarea secretului corespondenţei şi a vieţii private, încălcarea dreptului la muncă şi la învăţătură, garantate de Constituţia României.
Tribunalul Iaşi prin sentinţa civilă nr. 1728 din 19 septembrie 2007, a respins excepţia invocată de Statul Român privitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a admis acţiunea acestora, obligând Statul Român să le plătească suma de 4 miliarde ROL (400.000 RON) cu titlu de daune morale.
S-a reţinut în considerente că prin sentinţa nr. 310/94 1 din 6 martie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi, că D.I., tatăl reclamanţilor R.M.F. şi D.C., a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare corecţională, 2 ani interdicţie corecţională şi 3.000 lei amendă corecţională pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 partea I-a C. pen., în vigoare la momentul respectiv, deoarece inculpatul s-a întâlnit cu încă 2 persoane în mai multe rânduri şi a comentat ştirile transmise de posturile de radio străine, preconizând schimbarea regimului politic din România prin intervenţia statelor capitaliste.
Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 2 din 8 iunie 1951 a respins recursurile declarate de D.I. şi de ceilalţi inculpaţi.
Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare, admis prin Decizia nr. 2443 din 5 mai 2004 a I.C.C.J., secţia penală, care, casând hotărârile atacate, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a procedat la achitarea inculpatului D.I. pentru infracţiunea de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de art. 209 partea I-a din Codul penal anterior.
Acţiunea reclamanţilor a fost promovată ca urmare a admiterii recursului în anulare, constatându-se că în speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi că, sunt incidente prevederile art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997, referitoare la scutirea de plata taxei de timbru.
Tribunalul a înlăturat excepţia privitoare la lipsa de legitimare procesuală activă a reclamanţilor, motivat de faptul că această calitate le este conferită de dispoziţiunile art. 506 C. proc. pen., în temeiul cărora cei aflaţi în întreţinerea condamnatului sunt îndreptăţiţi, ca după moartea acestuia să poată continua sau porni acţiunea în temeiul art. 504 C. proc. pen.
În speţă, instanţa a concluzionat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să pornească acţiunea în temeiul art. 504 C. proc. pen., chiar dacă soţii D., părinţii reclamanţilor, au divorţat iar cei doi copii rezultaţi din căsătorie au fost încredinţaţi spre creştere şi educare mamei, deoarece obligaţia de întreţinere datorată de tată a subzistat în temeiul sentinţei civile nr. 482 din 5 iulie 1947, prin care D.I. a fost obligat la plata unei pensii alimentare pentru creşterea minorilor C. şi M.F., în consecinţă, au fost înlăturate susţinerile pârâtului, Statul Român, în sensul că reclamanţii nu se aflau în întreţinerea tatălui său şi deci, nu au legitimare procesuală activă.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa a reţinut că după 1 an de la condamnarea dispusă prin sentinţa nr. 310/941 din 6 martie 1951, respectiv la 18 martie 1952, D.I. a decedat în timpul executării pedepsei, iar despre decesul acestuia familia a aflat de abia în anul 1957.
Actele existente la dosar au atestat că anterior condamnării, familia D. avea o situaţie financiară şi materială bună, că D.I. era angajatul unei Direcţii din cadrul Departamentului Industriei Alimentare, avea în proprietate terenuri, iar veniturile realizate erau de natură a-i asigura un trai mai mult decât decent lui şi familiei sale.
Echilibrul familial a fost perturbat prin divorţul soţilor D. şi apoi distrus după condamnarea lui D.I. De la acest moment, familia a început o luptă pentru supravieţuire deoarece veniturile realizate de mama reclamanţilor din activităţi prost remunerate şi pe posturi inferioare pregătirii sale nu erau de natură a asigura minimul necesar acesteia şi celor doi minori. Situaţia materială a familiei a fost cu atât mai dificilă cu cât reclamanţilor, minori fiind, li s-a refuzat acordarea unei pensii de urmaş după decesul tatălui lor, pe considerentul că acesta nu era salariat sau pensionar la data decesului.
Aceste aspecte care conturează privaţiunile îndurate de reclamanţi în perioada copilăriei dar şi ulterior pe parcursul desăvârşirii pregătirii profesionale, când li s-a îngreunat accesul la studii superioare şi ocuparea unor funcţii de conducere, au avut consecinţe negative asupra lor, consecinţe amplificate de suferinţele psihice şi afective legate de percepţia situaţiei de către cei doi minori, respectiv reclamanţii din cauza de fată.
În raport de această situaţie, care relevă valorile morale lezate, cu implicaţii asupra mai multor drepturi fundamentale ale individului, instanţa a apreciat că suma solicitată de reclamanţi, aceea de 4 miliarde ROL, este de natură să asigure o anumită satisfacţie compensatorie pentru prejudiciul moral suferit de aceştia.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia civilă nr. 29 din 20 februarie 2008, a respins ca nefondate apelurile formulate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 1728 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului Iaşi, având în vedere aceleaşi considerente arătate detaliat în motivarea sentinţei apelate.
Împotriva deciziei nr. 29 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P.
Recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, motivat în drept de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se axează pe următoarele aspecte:
-greşit curtea de apel a respins excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, deoarece aceştia nu erau îndreptăţiţi să pornească acţiunea de vreme ce nu se aflau în întreţinerea condamnatului, iar dreptul la pensia alimentară s-a stins la data decesului persoanei îndreptăţite.
Sub acest aspect, se susţine că părinţii reclamanţilor s-au despărţit în anul 1947 din motive ce ţin de comportarea tatălui şi nu pentru protejarea copiilor, că activitatea infracţională a acestuia s-a desfăşurat la 1 an după divorţ, iar la data de 8 martie 1952 a decedat, fapt cunoscut de familie în 1957.
-în cel de-al doilea motiv de recurs, Parchetul arată că valoarea daunelor morale acordate reclamanţilor este excesivă şi nejustificată, de vreme ce probele dosarului atestă că reclamanţilor nu li s-a încălcat dreptul la învăţătură, că aceştia nu au avut de suferit de pe urma condamnării tatălui lor şi nici nu le-a fost interceptată corespondenţa cu tatăl lor.
Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi este întemeiat, astfel cum se va arăta în cele ce urmează:
Corect instanţa de fond şi aceea de apel au reţinut legitimarea procesuală activă a reclamanţilor.
Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită potrivit art. 504 C. proc. pen., iar după moartea acestuia poate fi continuată sau pornită de persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
În speţă, chiar dacă soţii D. au divorţat, aşa cum se atestă prin sentinţa civilă nr. 147 din 1 martie 1947 a Tribunalului Ilfov, iar cei doi copii rezultaţi din căsătoria acestora, respectiv reclamanţii au fost încredinţaţi mamei, obligaţia de întreţinere a tatălui, D.I., a subzistat sub forma pensiei de întreţinere la care a fost obligat prin sentinţa civilă nr. 482 din 5 iulie 1947 şi care, se prezumă că a fost achitată până la momentul arestării (în absenţa unor probe contrare), la cea 1 an de la divorţ.
Aspectele sesizate în recurs legate de cauzele divorţului, străine ideii de protecţie a minorilor şi anterioare activităţii infracţionale a autorului reclamanţilor, nu sunt relevante în conturarea ideii de „întreţinere" de care textul art. 505 C. proc. pen. leagă legitimarea procesuală de a continua acţiunea persoanei îndreptăţite, potrivit art. 504 C. proc. pen., după decesul acesteia sau de a porni acţiunea de către persoanele aflate în întreţinerea acesteia.
Dispoziţiunea procedurală nu circumscrie această legitimare de un anume mod de acordare a întreţinerii ori durata acesteia şi nici de o anume corelaţie între activitatea infracţională şi întreţinerea acordată, aşa cum se tinde a se susţine în motivarea recursului.
Important este, aşa cum se deduce din interpretarea art. 504 şi art. 505 C. proc. pen., ca în momentul luării uneia din măsurile coercitive prevăzute de alin. (l) şi (2) al art. 504 C. proc. pen., persoanele legitimate să se fi aflat în întreţinerea persoanei îndreptăţite potrivit art. 504 C. proc. pen., indiferent de durata sau modalitatea acordării acesteia.
Recursul este însă întemeiat sub aspectul despăgubirilor morale acordate reclamanţilor care sunt exagerate.
Într-adevăr, natura nepatrimonială a respectivelor prejudicii fac imposibilă echivalarea bănească a acestora. Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, instanţa putând fixa o sumă de bani nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară aceleia avută anterior, cât pentru a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare. Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.
În speţă, aşa cum s-a reţinut în considerentele hotărârilor pronunţate în cauză, echilibrul familial şi aşa zdruncinat în urma divorţului soţilor D. în 1947 a fost distrus pe fondul temerilor generate de măsurile represive luate de regimul comunist împotriva opozanţilor politici, ceea ce evident s-a reflectat în viaţa reclamanţilor, minori la acea dată, la nivelul şi puterea lor de înţelegere şi în condiţiile în care mama acestora, în lupta de supravieţuire, realiza venituri insuficiente din activităţi prost remunerate, pe posturi inferioare pregătirii profesionale, care nu le asigura un trai decent. Evident, că privarea de libertate a tatălui reclamanţilor i-a lipsit pe aceştia de pensia alimentară, diminuând astfel veniturile familiei şi agravând astfel condiţiile de viaţă ale acestora. Trauma psihică a minorilor care au fost informaţi de autorităţi de abia după 5 ani de decesul tatălui lor, a fost agravată şi de refuzul acordării pensiei de urmaş motivat de faptul că tatăl lor, la data decesului nu avea calitatea de salariat sau pensionar.
Datorită dificultăţilor de ordin material şi financiar, reclamantul D.C. a fost nevoit să lucreze încă de la vârsta de 14 ani pe durata vacanţelor de vară la o fabrică de ceramică.
Condamnarea pe nedrept a tatălui reclamanţilor s-ar reflecta printr-un şir de privaţiuni pentru reclamanţi, cărora le-a fost îngreunat accesul la studii superioare, iar după absolvirea unor şcoli nu au putut ocupa anumite funcţii, inclusiv de conducere pe considerentul condamnării politice a tatălui lor.
Dincolo de privaţiunile materiale şi financiare ale reclamanţilor, traumele acestora determinate de condamnarea pe nedrept a tatălui lor şi decesul acestuia, unite cu dificultăţile întâmpinate pe plan social şi profesional, mult timp după decesul acestuia, datorită condamnării sale politice, au fost de natură să aducă grave prejudicii morale reclamanţilor, care se impun a fi reparate.
Corect instanţele prin hotărârile pronunţate au acordat despăgubiri băneşti pentru prejudiciile morale suferite de reclamanţi, dar cuantificarea acestora nu are la bază o apreciere rezonabilă pe baze echitabile şi în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral susceptibile a înlocui valoarea de care aceştia au fost privaţi, astfel că din acest punct de vedere recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi se priveşte întemeiat, motiv pentru care Decizia nr. 29 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Iaşi urmează a fi parţial modificată. Admiţându-se apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva sentinţei civile 1728 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului Iaşi, aceasta va fi schimbată în parte, în sensul obligării Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la 100.000 lei (1 miliard RON) către reclamanţi.
Cât priveşte recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. judeţ Iaşi, acesta urmează a fi anulat.
Simpla nemulţumire a statului român faţă de hotărârea pronunţată, fără a se fi arătat în concret în ce constau greşelile săvârşite de instanţa de apel, pentru a fi eventual încadrate în motivele limitativ cuprinse în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nu este suficientă pentru casarea acesteia şi echivalează cu nemotivarea recursului sancţionată cu nulitatea acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva deciziei civile nr. 29 din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia atacată. Admite apelul declarat de Ministerul Public împotriva sentinţei civile nr. 1728 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului Iaşi pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la 100.000 lei (RON) cu titlu de daune morale către reclamanţii R.M.F. (fostă D.) şi D.C.
Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate şi ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3838/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2921/2007. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
