ICCJ. Decizia nr. 3256/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3256
Dosar nr. 7360/1/2007
Şedinţa publică din 22 mai 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 129 din 18 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta SC K. SRL şi a obligat pe pârâţii K.K. şi K.G. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2000 mp, situat în Bucureşti; a respins cererea de rectificare a înscrierilor în Cartea funciară, ca inadmisibilă; a obligat pe pârâţi la 46.545.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice privind cererea de chemare în garanţie; a admis cererea de chemare în garanţie, completată, formulată împotriva numitei C.M. şi a obligat-o pe chemata în garanţie, C.M., la plata către pârâţii K.K. şi K.G. a următoarelor sume: 46.000 dolari SUA, în echivalent lei la data plăţii daunelor interese; 32.255.000 lei taxe notariale pentru contractele nr. 2044 din 10 iulie 2002 şi nr. 2236 din 25 iulie 2002; 6.882.306 lei impozit plătit de pârâţi şi 99.574.113 lei cheltuieli de judecată; a respins cererea de chemare în garanţie împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că dreptul de proprietate pentru terenul de 2.000 mp situat în Bucureşti, a fost constituit în favoarea numitei C.E. în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr. 6539/1994 transcris sub nr. 7399/1994.
C.E. şi C.A. au donat terenul fiului lor C.A. prin actul de donaţie autentificat sub nr. 15254/1997 la notariatul de Stat sector 1.
C.A. a vândut terenul către reclamanta SC K. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10420 din 18 mai 1995, transcris la poziţia 5741/1995.
C.A. a mai vândut încă o dată terenul în cauză către C.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 558/2002 la B.N.P. I.N., teren dezmembrat în două loturi, din care lotul nr. 1, de 1000,35 mp, a fost vândut către pârâtul K.K., conform contractului autentificat sub nr. 2044/2002 la B.N.P. E.M.S., iar lotul nr. 2 de 996,50 mp a fost vândut de C.M. către K.G., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2236 din 25 iulie 2002, rectificat prin încheierea nr. 6456 din 30 iulie 2002 de B.N.P. E.M.S.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a dat preferinţă titlului reclamantei, ca fiind mai întâi transcris, conform principiului qui prior tempore, potior jure. Cererea privind rectificarea înscrierilor de carte funciară a fost respinsă, ca inadmisibilă, cu motivarea că, în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, dreptul de a solicita radierea nu este născut.
S-a mai reţinut că, chemata în garanţie va răspunde pentru evicţiune şi va fi obligată la restituirea preţului, a daunelor interese reprezentând diferenţa de preţ şi sporul de valoare, precum şi la restituirea tuturor cheltuielilor efectuate cu autentificarea actelor şi plata impozitelor pentru terenul în litigiu.
În ceea ce priveşte Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a constatat că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu răspunde în calitate de comitent în raport cu judecătorul care a îndeplinit atribuţiile specifice publicităţii imobiliare.
Prin Decizia nr. 498 din 5 iulie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea de a lua act de tranzacţia părţilor şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii-apelanţi K.K. şi K.G., reţinând, în esenţă, următoarele:
Părţile au depus la 21 iunie 2007, în dosarul nr. 2532/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, o „tranzacţie".
S-a apreciat că nu se poate pronunţa o hotărâre care să consfinţească învoiala părţilor, deoarece în raport de dispoziţiile art. 1704 - 1714 C. civ. şi art. 271-273 C. proc. civ., tranzacţia nu s-a încheiat cu toate părţile, fiind exclusă de la învoială chemata în garanţie C.M.
Pe de altă parte, s-a constatat că prin încheierea tranzacţiei se urmăreşte realizarea unor efecte, care, în drept, nu se pot produce.
Astfel, faţă de natura acţiunii în revendicare, nu se poate lua act de o tranzacţie prin care reclamantei şi pârâţilor-apelanţi li se atribuie câte un lot de teren, iar pentru egalizarea acestora se stabileşte plata unei sume, cu titlu de sultă.
În speţă, reclamanta avea numai posibilitatea procedurală a renunţării la judecata acţiunii în revendicare, sau renunţării la drept, dacă ar fi formulat apel.
Mai mult, prin tranzacţie se dispune asupra unei creanţe care nu este stabilit irevocabil, deci nu este certă, lichidă şi exigibilă, iar debitorul creanţei, C.M., nu participă la această învoială.
Pe fond, apelul declarat de apelanţii-pârâţi K.K. şi K.G. a fost respins, ca nefondat, apreciindu-se că, în mod legal, tribunalul a dat preferabilitate titlului reclamantei ca mai întâi transcris, realizându-se astfel opozabilitatea sa faţă de terţi şi consolidarea titlului său.
Buna-credinţă invocată de pârâţi nu are relevanţă în acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, iar în ceea ce priveşte nevalabilitatea contractelor ce constituie titlurile ce se compară, s-a apreciat că instanţa nu a fost investită cu o cerere în anularea acestora.
Chemata în garanţie C.M. răspunde pentru evicţiune şi, în mod legal, a fost obligată sa restituie pârâţilor-apelanţi atât preţul încasat, daunele reprezentând diferenţa dintre sporul de valoare actual şi preţul iniţial, precum şi restituirea spezelor contractelor şi impozitului achitat de pârâţi pentru teren.
În ceea ce priveşte Statul Român, s-a apreciat, că, în mod corect, tribunalul a reţinut că nu există în sarcina acestuia obligaţia de despăgubire izvorând din răspunderea civilă delictuală şi deci nu are calitatea de comitent în raport cu judecătorul ce a îndeplinit atribuţiile publicităţii imobiliare.
Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs pârâţii K.K. şi K.G., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa a respins cererea acestora de a se lua act de tranzacţia părţilor.
Astfel, se arată că, în mod nelegal, instanţa a considerat că nu a fost îndeplinită condiţia ca tranzacţia să intervină cu privire la toate părţile din proces, deşi nici dispoziţiile art. 1704-1717 C. civ. şi nici cele ale art. 271-273 C. proc. civ., nu prevăd această cerinţă.
Se arată că, instanţa a reţinut greşit că nu se poate lua act de tranzacţia părţilor, întrucât obiectul acţiunii este în revendicare şi nu ieşirea din indiviziune pentru a se putea împărţi terenul, deşi, în speţă, se opun două titluri de proprietate, iar prin tranzacţia încheiată nu se face altceva decât recunoaşterea reciprocă a valabilităţii titlurilor părţilor.
Se mai arată că, nici afirmaţia instanţei de apel cu privire la creanţa privind-o pe debitoarea C.M. nu poate fi reţinută, întrucât aceasta nu a declarat apel şi astfel, pentru aceasta hotărârea de fond a rămas definitivă şi irevocabilă.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a respins cererea formulată de reclamanta SC K.T. SRL şi apelanţii-pârâţi K.K. şi K.G. de a se lua act de tranzacţia încheiată între aceştia, filele 22,23 dosar apel, în mod legal.
Potrivit art. 271 alin. (1) C. proc. civ., „părţile se pot înfăţişa în cursul judecăţii, chiar fără a fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească învoiala lor". Noţiunea de „parte", reglementată de acest text de lege, priveşte toate părţile şi nu numai pe unele dintre acestea.
Or, în speţă, tranzacţia a fost încheiată numai între reclamanta SC K. SRL şi apelanţii-pârâţi K.K. şi K.G., nu şi de intimata-chemată în garanţie C.M., în sarcina căreia s-au stabilit obligaţii prin tranzacţia prezentată în instanţă, consemnată într-un înscris sub semnătură privată.
Conform art. 1704 C. civ., „tranzacţia este un contract juridic prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască".
În limitele dreptului procesual civil, tranzacţia este învoiala sau contractul judiciar al părţilor, în scopul de a pune capăt unui proces existent, prin care ele îşi fac concesii reciproce, renunţând la anumite drepturi ori stipulând pretenţii noi.
Cu alte cuvinte, tranzacţia este acordul intervenit între toate părţile, în prezenţa instanţei şi constatată de ea.
Prin urmare, pentru ca instanţa să ia act de tranzacţia părţilor este necesar ca aceasta să intervină între toate părţile care trebuie să se înfăţişeze în faţa instanţei, să prezinte înscrisul sub semnătură privată în care este consemnată învoiala lor privind încetarea procesului existent şi să solicite pronunţarea unei hotărâri de expedient, fiind fără relevanţă că unele dintre acestea nu au exercitat calea de atac, în speţă, a apelului.
Or, aceste condiţii nu au fost îndeplinite, deoarece învoiala de a stinge litigiul nu s-a realizat între toate părţile, aşa cum rezultă din înscrisul sub semnătură privată în care s-a consemnat tranzacţia, iar în faţa instanţei nu s-au prezentat toate părţile pentru aplicarea ori recunoaşterea semnăturii de pe acest înscris.
Pentru aceste considerente, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâţii K.K. şi K.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâţii K.K. şi K.G. împotriva deciziei nr. 498 din 5 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2008 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 3298/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3042/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
