ICCJ. Decizia nr. 3298/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3298
Dosar nr. 728/105/2007
Şedinţa publică din 23 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Ploieşti la 6 aprilie 2006, reclamanţii G.Z.N. şi A.M.S. prin mandatar B.C.L. şi R.E.F. au chemat în judecată pe pârâţii SC L. SA (în prezent SC F. SRL) şi A.V.A.S., solicitând obligarea acestora la emiterea deciziei/dispoziţiei motivate referitoare la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Ploieşti, judeţul Prahova, format din teren şi construcţii. S-a solicitat, totodată, plata daunelor cominatorii în cuantum de 1.000.000 ROL pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data emiterii dispoziţiei/ deciziei, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că le-au notificat pe cele două pârâte în baza a două notificări înregistrate cu nr. 2835/2001 şi nr. 152/2004, notificări la care aceştia au refuzat să răspundă.
La 8 mai 2006, pârâta A.V.A.S. a formulat o întâmpinare prin care a invocat excepţia prematurităţii acţiunii în condiţiile în care reclamanţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a depune toate documentele necesare în vederea soluţionării notificării, motiv pentru care nu s-a putut emite decizie.
Prin sentinţa civilă nr. 4065 din 10 mai 2006 Judecătoria Ploieşti a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele să se pronunţe prin dispoziţie ori decizie motivată cu privire la restituirea în natură ori acordarea de măsuri reparatorii. A fost respinsă cererea privind daunele cominatorii.
Prin Decizia civilă nr. 867 din 28 noiembrie 2006 a Tribunalului Prahova au fost admise atât apelul declarat de apelanta pârâtă A.V.A.S. cât şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi şi a fost anulată în tot sentinţa atacată, reţinându-se cauza spre rejudecare în primă instanţă de către tribunal conform art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 859 din 5 iunie 2007 Tribunalul Prahova a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de A.V.A.S., a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să emită decizie/ dispoziţie motivată conform Legii nr. 10/2001, în baza căreia să soluţioneze notificările formulate de reclamanţi.
A fost obligată fiecare dintre pârâte să plătească reclamanţilor câte 100 lei daune cominatorii pe fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până la exercitarea deciziilor sau dispoziţiilor.
Împotriva acestei decizii au formulat apel pârâtele A.V.A.S. şi SC F. SRL.
În motivarea apelului său, pârâta A.V.A.S. a criticat sentinţa ca nelegală pentru greşita aplicare a art. 22 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât termenul de 60 de zile are natura juridică a unui termen de recomandare, iar intimatele nu au comunicat toate actele necesare pentru a putea emite o dispoziţie motivată.
Ca un al doilea motiv de apel, apelanta A.V.A.S. a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (2) şi art. 1 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu are competenţa legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, propunând doar acordarea de despăgubiri Comisiei Centrale, potrivit art. 16 alin. (2).
S-a susţinut, totodată, că nu există temei pentru obligarea sa la daune cominatorii, iar cheltuielile de judecată nu sunt datorate şi au fost stabilite în mod arbitrar.
În motivarea apelului său, SC F. SRL a arătat că din documentaţia aflată la dosar reiese faptul că terenul este deţinut de Primăria Ploieşti, astfel că nu puteau soluţiona notificarea, cu atât mai mult cu cât cererea de restituire în natură formulată de R.E.D. a fost respinsă pentru cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, fiindu-i acordate măsuri reparatorii, astfel că celorlalţi doi coproprietari nu li se mai putea retroceda în natură imobilul.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 390 din 2 octombrie 2007, a respins ca nefondate apelurile pârâtelor, reţinând, în esenţă, că Legea nr. 10/2001 nu face precizări cu privire la situaţia în care persoana juridică notificată nu emite dispoziţia în termenul de 60 de zile, însă prin lipsa răspunsului persoana care a formulat notificarea este împiedicată să-şi valorifice drepturile prevăzute de acest act normativ, respectiv de a ataca în justiţie Decizia/dispoziţia de respingere a cererii, sau de a fi pus în posesie sau de a beneficia de măsurile reparatorii, în ipoteza admiterii solicitării sale.
S-a considerat că susţinerile ambelor apelante privind imposibilitatea de a soluţiona notificarea întrucât nu este de competenţa lor ori din cauză că terenul este deţinut de primărie sunt nefondate, întrucât aceştia aveau obligaţia de a se pronunţa, fiecare în parte asupra notificărilor adresate în mod distinct, prin admitere sau respingere, cu motivarea corespunzătoare.
Totodată, s-a reţinut că nu are relevanţă modul de soluţionare a notificării formulate de R.E.D. pentru cota de 1/3 din imobil, reclamanţii având dreptul de a le fi soluţionată notificarea.
S-a apreciat că daunele cominatorii au fost legal acordate, acestea reprezentând o sancţiune civilă, pecuniară, ce se aplică în vederea executării unei obligaţii de a face sau a nu face şi constituie un mijloc de constrângere împotriva celui care nu-şi îndeplineşte obligaţia.
Referitor la cheltuielile de judecată s-a reţinut că au fost corect aplicate dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., pârâtele fiind în culpă pentru nesoluţionarea notificărilor, iar cuantumul acestora a fost temeinic stabilit în baza înscrisurilor depuse la dosar, suma acordată cu acest titlu reprezentând taxe de timbru şi onorariu de avocat .
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă, întrucât notificarea se comunică instituţiei publice implicate în privatizare numai conform art. 29 alin. (3) din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 Titlul VII.
S-a susţinut că instanţa nu poate interveni până la finalizarea procedurii administrative şi numai Decizia motivată poate face obiectul controlului judecătoresc de legalitate, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.
S-a învederat că notificarea reclamanţilor nu a putut fi soluţionată în lipsa actelor doveditoare necesare conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, sens în care a comunicat intimaţilor prin adresa VP1/8212 din 4 octombrie 2005 necesitatea completării dosarului administrativ.
Pentru aceleaşi argumente s-a invocat şi prematuritatea acţiunii.
Cea de a doua critică a vizat faptul că notificarea se comunică instituţiei publice implicate în privatizare numai conform art. 29 pentru propunerea de acordare de despăgubiri, normă ce reglementează o excepţie de la principiul instituit prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, acela al restituirii în natură, în considerarea acestor argumente fiind necesară verificarea legalităţii evidenţierii imobilului în patrimoniul societăţii comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale de către A.V.A.S.
Prin cel de al treilea motiv de recurs recurenta pârâtă a invocat nelegalitatea obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu se poate reţine reaua credinţă sau comportarea neglijentă pricinuită prin apărarea sa în proces.
De asemenea, s-a susţinut că acestea au fost arbitrar stabilite, nefiind justificate prin dovezi clare.
S-a criticat hotărârea recurată şi pentru lipsa de temei legal în admiterea capătului de cerere privind daunele cominatorii.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Analizând criticile formulate de pârâta recurentă raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Aşa cum corect au reţinut instanţele de fond şi apel, indiferent dacă persoanei îndreptăţite urmează să i se restituie în natură imobilul ori să i se acorde măsuri reparatorii în echivalent, sau să i se refuze un atare drept, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să se pronunţe asupra acesteia prin decizie sau dispoziţie motivată.
Deşi legiuitorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana notificată refuză să răspunsă solicitării adresate pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr. 10/2001, totuşi cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente pentru a solicita obligarea persoanei juridice de a răspunde prin decizie sau dispoziţie motivată, deoarece o atare îndatorire rezultă din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicţională prealabilă instituită în mod imperativ.
Criticile invocate de către recurenta A.V.A.S. conform cărora nu putea să emită un răspuns la notificarea reclamanţilor în condiţiile în care aceştia nu i-au comunicat toată documentaţia solicitată sunt nefondate. Indiferent dacă reclamanţii intimaţi depuneau sau nu actele solicitate, pârâta avea obligaţia de a da un răspuns la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, iar potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, entitatea învestită cu soluţionarea notificării era obligată ca prin decizie/ dispoziţie motivată în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În ceea ce priveşte competenţa de acordare a măsurilor reparatorii este adevărat că evaluarea acestora se face de Comisia Centrală constituită în baza Legii nr. 247/2005 Titlul VII, dar aceasta nu înlătură obligaţia persoanei notificate de a soluţiona notificarea.
Ca atare acţiunea reclamanţilor nu este inadmisibilă şi nici prematură.
Critica vizând greşita soluţionare a capătului de cerere privind daunele cominatorii este, de asemenea, nefondată.
Daunele cominatorii reprezintă o sancţiune civilă, pecuniară, ce se aplică în vederea executării unei obligaţii de a face sau a nu face şi constituie un mijloc de constrângere împotriva celui care nu-şi îndeplineşte obligaţia ce i-a fost impusă.
Prin aplicarea dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ., constrângerea debitorului unei obligaţii de a face, care nu se poate aduce la îndeplinire prin executare silită, se poate realiza prin aplicarea unei amenzi civile, creditorul obligaţiei având dreptul de a primi daunele interese echivalente prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei.
Critica referitoare la greşita obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată este, de asemenea, nefondată.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, chiar dacă nu s-a reţinut aşa cum susţine A.V.A.S. reaua sa credinţă sau comportarea neglijentă pricinuită prin apărarea sa în proces.
Cererea reclamanţilor cu privire la cheltuielile de judecată a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, astfel că nu se poate susţine că suma acestora a fost arbitrar stabilită.
Pentru toate aceste considerente se va constata că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul A.V.A.S. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 390 din 2 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3387/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 3256/2007. Civil → |
|---|
