ICCJ. Decizia nr. 377/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 377.
Dosar nr. 14800/1/200.
Şedinţa publică din 9 mai 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 169 din 21 februarie 2006, Tribunalul Prahova a admis contestaţia formulată de contestatorii M.Ş. şi M.H., în contradictoriu cu Primăria municipiului Ploieşti, prin primar, a anulat dispoziţia nr. 4974/2005 emisă de intimată şi a constatat dreptul petenţilor la măsuri reparatorii prin echivalent (titluri de despăgubiri) pentru imobilul situat în Ploieşti, compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţia situată pe acest teren.
Intimata a fost obligată să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin dispoziţia contestată a fost respinsă notificarea formulată de contestatori, cu motivarea că aceştia nu au făcut dovada dreptului pentru teren, iar pentru construcţia demolată nu pot beneficia de măsuri reparatorii, pentru că au încasat despăgubiri calculate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data demolării, care nu au fost plafonate.
Reţine tribunalul că, potrivit art. 22 pct. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de persoana îndreptăţită sau autorul acesteia la data preluării abuzive, respectiv: extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparţinea persoanei respective. În privinţa întinderii dreptului de proprietate, în absenţa unor probe, se prezumă a fi cel recunoscut în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
Or, din procesul-verbal de evaluare, încheiat la data de 31 mai 1979 în baza Decretului de expropriere nr. 171/1979, rezultă că la poziţia 49 există menţiunea expresă că de la autorii contestatorilor a fost expropriat terenul în suprafaţă de 250 mp şi construcţiile în suprafaţă de 105,22 mp amplasate pe acest teren, imobile situate în Ploieşti.
Dreptul de proprietate al autorilor contestatorilor rezultă şi din cuprinsul adresei nr. 522700 din 17 octombrie 2005, care atesta faptul că la rolul fiscal, M.A. figurează cu declaraţia nr. 17557/1958 prin care este luat în evidenţă terenul pe care este amplasată o clădire, situat în str. P. În această adresă există şi menţiunea că imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 171/1979, fiind înscris la poziţia nr. 55 din anexă.
Se mai reţine, că o dovadă în plus o constituie şi sentinţa civilă nr. 4756/1979 prin care s-a constatat că M.A. şi M.I. au construit pe terenul situat în Ploieşti, o casă compusă din 5 camere, două holuri, bucătărie, antreu şi pivniţă, instanţa reţinând că în anul 1952 reclamanţii din acel proces au convenit cu pârâtul V.I. să cumpere suprafaţa de 240 mp teren, înscrisă la rolul fiscal.
În privinţa construcţiei, reţine tribunalul, că intimata a recunoscut dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor, însă a considerat că valoarea despăgubirilor primite la data demolării fiind stabilită corect, aceştia nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În raportul de evaluare, construcţia a fost însă evaluată conform actelor normative în vigoare la data demolării, deşi, conform art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, valoarea construcţiilor expropriate care nu se pot restitui în natură şi a terenurilor eferente acestora se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 210 din 13 septembrie 2006, a respins apelul declarat de intimata Primăria municipiului Bucureşti împotriva acestei sentinţe, reţinând că prima instanţă a analizat toate actele depuse la dosar, cu care contestatorii au făcut dovada calităţii de proprietar a autorului lor, aşa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. 522700 din 17 octombrie 2005, emisă de Consiliul local al municipiului Ploieşti şi în mod corect a reţinut ca o dovadă în plus a dreptului de proprietate şi sentinţa civilă nr. 4756 din 25 iunie 1979 a Judecătoriei Ploieşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Ploieşti care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că în mod greşit prin sentinţa tribunalului şi Decizia pronunţată în apel s-a reţinut că sentinţa civilă nr. 4756/1979 reprezintă dovada dreptului de proprietate asupra terenului, deşi prin acţiunea formulată în acel proces s-a cerut să se constate calitatea reclamanţilor de constructori de bună credinţă şi nu constatarea dreptului de proprietate asupra terenului, iar din faptul că reclamanţii au afirmat în acel proces că sunt proprietari asupra terenului, ca urmare a vânzării intervenite între ei şi pârât, nu rezultă că instanţa a fost investită cu verificarea acestui aspect.
Susţine recurenta, că în acel proces instanţa a constatat că reclamanţii au construit o casă cu 5 camere şi, pentru că în prezenta contestaţie nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, nu se poate constata dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii atât pentru teren, cât şi pentru construcţie.
Intimaţii au depus întâmpinare, prin care au cerut să se respingă recursul, iar Înalta Curte, din oficiu, a invocat nulitatea recursului.
Recursul este nul.
Conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele de recurs vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs care, potrivit art. 301 C. proc. civ., este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Motivele de recurs sunt prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
În prezenta cauză, recurenta-pârâtă, căreia Decizia atacată i-a fost comunicată la data de 26 septembrie 2006, a declarat recurs în termenul legal, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă criticile formulate nu privesc modul de judecată al instanţei raportat la textul invocat, deoarece nu s-a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal şi nici nu s-a indicat vreo prevedere încălcată sau aplicată greşit.
Susţinerile recurentei privitoare la obiectul litigiului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4756/1979 a Judecătoriei Ploieşti, la faptul că în raport de cele hotărâte prin această sentinţă greşit s-a reţinut că autorii contestatorilor au fost proprietarii terenului şi că, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, privesc aprecierea probelor şi au semnificaţia unei erori în care s-au aflat prima instanţă şi instanţa de apel care, în opinia recurentei, au stabilit situaţia de fapt printr-o greşită apreciere a probelor administrate în cauză.
Ca efect al abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin OUG nr. 138/2000, aceste susţineri nu se mai încadrează în motivele de recurs înscrise în art. 304 C. proc. civ. şi nu sunt susceptibile de a fi examinate în fond.
Pentru considerentele expuse, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de pârâtă, iar, conform art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimaţilor cheltuielile de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Ploieşti prin primar împotriva deciziei nr. 210 din 13 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Obligă pe recurenta Primăria municipiului Ploieşti să plătească intimaţilor M.Ş. şi M.H. suma de 1200 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3784/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3634/2007. Civil → |
|---|
