ICCJ. Decizia nr. 3904/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3904
Dosar nr. 23495/2/200.
Şedinţa publică din 15 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 26 ianuarie 2005, reclamanţii M.H.M., M.S. şi M.H. au solicitat în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei nr. 299 din 14 decembrie 2004, prin care li s-au respins notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul situat în Ploieşti, cu motivarea că nu au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi calităţii de moştenitori, conform art. 22 din lege.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 385 din 22 aprilie 2005, a admis cererea reclamanţilor, a anulat dispoziţia contestată şi a obligat-o pe pârâtă la emiterea unei decizii prin care să stabilească măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în baza actelor de stare civilă şi a certificatelor de moştenitor depuse la dosar, că reclamanţii sunt moştenitorii defuncţilor M.G. şi M., fiind persoane îndreptăţite la restituirea imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta A.V.A.S., invocând lipsa calităţii sale procesuale pasive pentru capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului şi împrejurarea că reclamanţii nu şi-au dovedit calitatea de moştenitori, actele depuse nefiind legalizate şi, ca atare, neîndeplinind condiţiile de fond şi de formă impuse de lege.
S-a susţinut, totodată, că dovedirea calităţii de moştenitori în faţa instanţei este tardivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 358 din 15 septembrie 2006, a respins apelul pârâtei ca nefondat, reţinând, în esenţă, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de aceasta este lipsită de obiect de vreme ce instanţa de fond nu a dispus restituirea în natură a imobilului.
S-a considerat că, în contextul dispoziţiilor art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, critica formulată de apelantă sub aspectul legalizării actelor este excesivă, prin faptul că impune o cerinţă neprevăzută de lege şi în contradicţie cu spirtul acesteia.
Referitor la tardivitatea depunerii actelor, s-a reţinut că instanţa are posibilitatea unui control deplin şi sub toate aspectele a fazei administrative, inclusiv prin schimbarea situaţiei de fapt în funcţie de actele depuse la dosar pe parcursul procesului.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termen legal pârâta A.V.A.S., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. faţă de capătul de cerere privind restituirea în natură, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Cea de a doua critică a vizat nedovedirea în faza administrativă a calităţii de moştenitori a reclamanţilor motiv pentru care Decizia contestată a fost legal emisă în baza art. 22, art. 27 şi art. 28 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte fondul pricinii, recurenta a susţinut că actele depuse de petenţi în faza administrativă nu îndeplinesc cerinţele de fond şi de formă prevăzute de lege, depunerea acestora în faţa instanţei fiind tardivă, termenul limită prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată fiind 1 iulie 2003.
Recurenta a mai susţinut că nu poate fi obligată nici la plata cheltuielilor de judecată, atâta vreme cât culpa nesoluţionării favorabile a notificării aparţine în exclusivitate intimaţilor-reclamanţi.
Analizând ansamblul probatoriului administrat în cauză, raportat la criticile invocate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele ce succed:
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurentă este lipsită de obiect, în condiţiile în care instanţa de fond nu a dispus restituirea în natură a imobilului, ci a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie motivată prin care să stabilească măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
Ca atare, primul motiv de recurs este nefondat.
Cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.
Într-adevăr, actele de stare civilă depuse la dosar nu sunt legalizate. Acestea însă nu au fost contestate de A.V.A.S., astfel că nu pot fi puse sub semnul suspiciunii pentru fals.
Dispoziţiile HG nr. 498/2003, invocate de recurentă, cu privire la cerinţa legalizării actelor depuse anexat notificării, se adresează organelor administrative investite cu soluţionarea acestora şi nu instanţei de judecată.
Dimpotrivă, dispoziţiile art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 tind la simplificarea sarcinii probei impuse proprietarilor, critica invocată sub aspectul legalizării actelor fiind neîntemeiată, în condiţiile în care se impune o cerinţă neprevăzută de lege şi în contradicţie cu spiritul acesteia.
Critica referitoare la tardivitatea depunerii actelor este nefondată.
Termenele stabilite prin norme imperative, în raport de sancţiunea constând în pierderea dreptului subiectiv însuşi, nu pot fi extinse la situaţii neprevăzute ca atare, adăugând la lege, cu nesocotirea voinţei legiuitorului.
Drept urmare, cum art. 21 din Legea nr. 10/2001 priveşte exclusiv perioada de timp în care partea interesată este obligată a comunica notificarea prin executorul judecătoresc, acesta nu poate fi extins, prin aplicarea sancţiunii decăderii, la situaţii neavute în vedere de legiuitor.
Pe de altă parte, prevalează principiul realizării dreptului în raport cu cel al respectării procedurii, aşa încât se impune să se cenzureze Decizia contestată în funcţie de toate actele depuse la dosar pe parcursul procesului, neputând fi înlăturate acestea ca tardive.
Critica referitoare la cheltuielile de judecată este lipsită de obiect, întrucât nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au obligat-o pe recurentă la plata unor astfel de cheltuieli.
Faţă de aceste considerente, se va constata că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 358 din 15 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 400/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3916/2007. Civil → |
|---|
