ICCJ. Decizia nr. 392/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 392
Dosar nr. 21775/1/200.
Nr. vechi 6509/2005
Şedinţa de la 18 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bihor sub nr .4899/2002 reclamanţii D.I. şi D.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S. SA, să se constate că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris iniţial în C.F. Aleşd cu nr. top 67 şi 68, să se dispună restituirea în natură a acestui imobil şi să se anuleze dispoziţia nr. 19/2002 emisă de pârâtă.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii proprietarilor tabulari ai imobilului preluat abuziv de Statul Român şi se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel că în mod greşit prin dispoziţia nr. 19/2002 li s-a respins cererea de retrocedare a imobilului cu motivarea că persoana îndreptăţită este Ş.K., căreia i s-au şi plătit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995.
Pârâta SC S. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului Judeţean Bihor şi a numitei Ş.K., solicitând ca, în condiţiile în care vor fi căzuţi în pretenţii, să fie despăgubiţi de chemaţii în garanţie.
Prin sentinţa civilă nr. 546/2002 pronunţată de Tribunalul Bihor a fost admisă în parte acţiunea, în sensul restituirii în natură a imobilului revendicat.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta şi chemata în garanţie Ş.K.
Prin Decizia civilă nr. 11/A/2003 pronunţată de Curtea de Apel Oradea au fost admise ambele apeluri, s-a anulat sentinţa civilă nr. 546/2002, iar cauza a fost trimisă spre soluţionare în primă instanţă Judecătoriei Aleşd.
Urmare strămutării dispusă de Curtea Supremă de Justiţie prin încheierea nr. 3765 din 1 octombrie 2003, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub nr. 5504/2003.
Prin sentinţa civilă nr. 111/2004 Judecătoria Alba Iulia a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 581/2004.
Soluţionând cauza pe fond, această instanţă a pronunţat sentinţa civilă nr. 383 din 7 aprilie 2004 prin care a respins acţiunea formulată de reclamanţi, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea lui L.G. în anul 1938 prin succesiune şi partaj voluntar, conform art. 786 C. civ. şi a fost preluat de Statul Român ca efect al prescripţiei în anul 1968. Moştenitoarea lui L.G. este Ş.K., care a primit despăgubiri pentru acest imobil prin Hotărârea nr. 116 din 30 august 1996 emisă în baza Legii nr. 112/1995.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu sunt persoane îndreptăţite la restituire în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece moştenitorul proprietarului tabular L.F.(Ş.), autorul reclamanţilor nu are la rândul său calitate de persoană îndreptăţită, pentru motivele invocate anterior.
S-a mai reţinut că prin respingerea acţiunii, cererea de chemare în garanţie a rămas fără obiect, impunându-se respingerea acesteia.
Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei pronunţate în cauză, susţinând că este netemeinică şi nelegală întrucât instanţa de fond a interpretat în mod eronat starea de fapt şi nu a apreciat în mod corespunzător actele dosarului, că actul de trecere în proprietatea statului este un simplu proces-verbal care nu constituie un titlu translativ de proprietate, iar procesul-verbal de audienţă succesorală nu are nici o valoare juridică.
Prin Decizia civilă nr. 287/A din 8 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia apelul a fost respins ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că după decesul proprietarei tabulare P.I., văduvă G.L. au rămas bunuri mobile şi imobile specificate în procesul-verbal de audienţă succesorală printre care şi imobilul în litigiu. Conform acestui act s-a predat succesiunea în posesiune având în vedere ordinea de moştenire legală, descendenţa şi „convenţiunea parţială de partaj", astfel că potrivit acestei convenţii intervenite între descendenţi imobilul înscris în C.F. Aleşd, nr. top 67, 68 îl va moşteni exclusiv fiul decedatei, G.L. Se mai precizează că toţi moştenitorii primesc în mod definitiv această „convenţiune" parţială de partaj. Părţile au fost îndrumate la proces pentru acele bunuri asupra cărora nu s-a putut produce o convenţiune de partaj, fără a fi inclus în acestea şi imobilul în litigiu.
Astfel, s-a reţinut, că singura în drept să solicite restituirea acestui imobil este fiica lui G.L. , Ş.K., reclamanţii nefiind persoane îndreptăţite în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, invocând drept temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că autorul lor, testatorul L.F. este nepot de fiu al proprietarului tabular de la care s-a preluat abuziv imobilul, acesta testând în favoarea reclamanţilor întreaga avere, astfel că în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului.
Se mai susţine că instanţa în mod greşit a calificat „procesul-verbal" de audienţă succesorală ca fiind un certificat de moştenitor deoarece acesta este un act premergător emiterii certificatului de moştenitor şi că acesta nu a produs niciodată efecte juridice întrucât a fost desfiinţat de deciziunea emisă de Judecătoria Rurală Aleşd.
Calitatea de moştenitor al antecesorului L.F. junior, se arată în continuare, ca nepot de fiu al proprietarei tabulare P.I. (căsătorită cu L.G.), este stabilită atât de notarul de stat care a întocmit „procesul-verbal de audienţă succesorală", care constată bunurile care formează masa succesorală şi erezii rămaşi de pe urma defunctei P.I., cât şi de judecătorul delegat care a emis deciziunea în dosarul nr. G 2618/1938 al Judecătoriei Rurale Aleşd.
Pârâta şi chemata în garanţie Ş.K. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului declarat în cauză.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate şi prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Scopul şi raţiunea Legii nr. 10/2001 este acela de a se acorda măsuri reparatorii foştilor proprietari ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada de referinţă.
Deci, esenţial şi primordial într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită în persoana reclamantului.
Prin persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din lege se înţelege persoana din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul, sau moştenitorii săi, calitatea de proprietar al bunului preluat fiind deci intrinsecă.
Reclamanţii în cauză nu au această calitate deoarece autorul lor, L.F. jr. nu a fost proprietarul imobilului în litigiu.
Din probele administrate în cauză a rezultat că prin succesiune şi partaj voluntar imobilul înscris în C.F. Aleşd nr. top 67 şi 68 a intrat în proprietatea lui L.G. în anul 1938.
Astfel, prin procesul-verbal de audienţă succesorală întocmit la data de 13 mai 1938 de către notarul public în dosarul nr. 151/1938 s-a stabilit masa succesorală după defuncta L.I., cuprinzând şi imobilul în litigiu, cu cei 5 moştenitori ai defunctei între care L.F. şi L.G. şi cotele de moştenire. În alin. (3) de la fila 2 al acestui act s-a consemnat că între părţi a intervenit o convenţie parţială de partaj, potrivit căreia, printre altele, imobilul înscris în C.F. Aleşd nr. top 67 şi 68 i-a revenit în exclusivitate lui L.G.
În acelaşi proces-verbal s-a menţionat şi împrejurarea că L.Ş. jr.(F.) era şi beneficiarul unui testament verbal al defunctei, care privea însă unele bunuri mobile şi imobile cuprinse în C.F.
Întrucât acest testament a fost contestat de unii moştenitori, notarul a îndrumat părţile la proces cu privire la valabilitatea şi conţinutul acestuia.
Contrar susţinerilor recurenţilor, acest proces-verbal de audienţă succesorală nu a fost desfiinţat prin „deciziunea" Judecătoriei Rurale.
Dimpotrivă, prin încheierea din data de 8 decembrie 1938 dată în dosarul nr. G 2618/1938 al Judecătoriei Rurale Aleşd se prevede expres că judecătoria rurală trimite erezii în posesiunea succesiunii în virtutea partajului constatat de notar sub nr. dos. 151/1938, aprobat de Tribunalul Judeţean Bihor, secţia specială tutelară sub nr. 1198/1938".
Atât procesul-verbal de audienţă succesorală cât şi deciziunea sus-menţionată, au fost întocmite în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. XVI/1894, completată prin Legea nr. VII/1912, privind procedura în materie de moştenire, aplicabilă în Ardeal în acea perioadă.
Trecând succint în revistă această procedură, prin art. 50 se menţionează că Judecătoria de moştenire va ordona dezbaterea moştenirii, în acest sens fiind însărcinat notarul public, art. 51. Potrivit art. 59 alin. (6), dacă coerezii doresc împărţeala, se va încerca pacea, iar învoiala se va trece în procesul-verbal.
Art. 72 din Legea nr. XVII/1894 a fost completat prin Legea nr. VII/1912 în sensul că judecătoria va examina procesul-verbal şi extractele prezentate de notarul public, dacă le găseşte corespunzătoare va da deciziunea de predare a moştenirii conform partajului.
Toate aceste prevederi legale au fost respectate prin actele întocmite în prezenta cauză.
Nu poate fi primită nici cealaltă critică formulată prin motivele de recurs.
Prin hotărârea pronunţată anterior în cauză nu s-a contestat calitatea de moştenitor al antecesorului L.F. jr. după defuncta P.I., căsătorită L., reţinută prin procesul-verbal de audienţă şi deciziunea Judecătoriei Rurale Aleşd. S-a contestat numai calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, care a revenit lui L.G. prin partajul voluntar constatat de notar şi consfinţit prin încheierea pronunţată de Judecătoria Rurală Aleşd, prin aceleaşi acte, lui L.F. jr. revenindu-i alte bunuri.
Autorul recurenţilor-reclamanţi nu putea transmite acestora dreptul de proprietate asupra unui bun care nu se afla în patrimoniul său.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Urmează a se dispune obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi, în sensul art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.I. şi D.F. împotriva deciziei nr. 287/A din 8 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi D.I. şi D.F. la plata sumei de 1844,94 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimata Ş.K.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 495/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 295/2007. Civil → |
|---|
