ICCJ. Decizia nr. 417/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 417.
Dosar nr. 11541/3/2007
Şedinţa publică din 20 iunie 2008
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 2996/302 din 2 martie 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamantul D.T. a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată să răspundă la notificarea nr. 11578 din 3 iunie 2002, iar în situaţia în care nu se va conforma, să fie amendată.
Prin sentinţa civilă nr. 2534 pronunţată la 11 aprilie 2006 în dosarul nr. 2996/302/2006 Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis în parte cererea reclamantului D.T., formulată împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a obligat pârâta să răspundă la notificarea nr. 11578 din 3 iunie 2002.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâta nu s-a pronunţat asupra notificării cu nr. 11578 din 3 iunie 2002, deşi termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 a expirat.
A mai reţinut prima instanţă că pârâta nu a făcut dovada încunoştiinţării reclamantului asupra faptului că dosarul este incomplet, astfel încât pârâta nu se poate prevala în apărare de dispoziţiile art. 23 pct. 1 şi art. 28 pct. 1 din HG nr. 498/2003.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea apelului, s-a arătat că, în mod greşit prima instanţă a obligat-o pe pârâtă să răspundă notificării nr. 11578/2001 (corect 332 din 13 iulie 2001; nr. 11578/2001 fiind numărul dosarului formulat în baza Legii nr. 10/2001), formulată de reclamantă, având în vedere că termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 poate avea două date de referinţă, fie data notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, în acest din urmă caz Legea nr. 10/2001 făcând vorbire de o prorogare a termenului de 60 de zile.
S-a mai arătat, în motivarea apelului, că, termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, norma legală menţionată având caracter dispozitiv, iar nu imperativ.
Apelul declarat de pârâtă a fost admis pentru un motiv de ordine publică invocat din oficiu şi pus în dezbaterea părţilor la termenul din 25 septembrie 2006, respectiv necompetenţa judecătoriei în soluţionarea în primă instanţă a litigiului.
Prin Decizia civilă nr. 1256 din 25 septembrie 2006 , Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul pârâtei Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General, a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că s-a ignorat faptul că obiectul pricinii se referă la procedura prealabilă impusă de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, care prevede competenţa tribunalului în soluţionarea unor astfel de litigii.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 646 din 30 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea şi a obligat pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti să soluţioneze notificarea nr. 332 din 13 iulie 2001.
Această sentinţă a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 624A din 9 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 646 din 30 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aceasta fiind obligată la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţele au reţinut, în esenţă, că termenul în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură a imobilului şi care este prevăzut la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este un termen imperativ, iar nu un termen e recomandare.
Nepronunţarea asupra cererii în termenul stabilit de lege, au reţinut instanţele, este imputabilă organului însărcinat cu emiterea unui răspuns pretenţiilor celui care se consideră îndreptăţit la restituirea unui bun imobil preluat abuziv de către stat şi deschide calea pentru acesta din urmă la sesizarea instanţei în vederea recunoaşterii şi valorificării pretenţiilor sale referitoare la bun.
Au reţinut instanţele că refuzul pârâtei de a soluţiona notificarea este nejustificat şi culpabil, în cauză nepunându-se problema completării înscrisurilor anexate notificării şi deci a cererii, eventual calcul al termenului de la data depunerii unor noi înscrisuri faţă de cele iniţiale.
Totodată, instanţa de apel a obligat-o pe pârâtă la plata de 1.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului.
Împotriva deciziei nr. 624A din 9 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele: în mod greşit a reţinut instanţa de apel că refuzul pârâtei de a soluţiona notificarea este nejustificat şi culpabil; termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este unul de recomandare şi nu unul imperativ; neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a notificării în termenul prevăzut de lege (60 zile) ar trebui să determine doar acordarea de despăgubiri băneşti în cazul dovedirii prejudiciului creat prin nesoluţionarea acestei notificări; instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului (onorariu de avocat nepotrivit de mare în raport de munca îndeplinită), fără a avea în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte critica privind modul în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, referitoare la termenul de soluţionare a notificării, se constată că aceasta nu se justifică.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23 din lege, în care unitatea deţinătoare este obligată să soluţioneze notificarea adresată, este un termen imperativ, iar nu unul de recomandare.
Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea deţinătoare a imobilului este obligată să soluţioneze notificarea adresată de către persoana interesată, prin decizie sau dispoziţie, motivată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din lege.
Cazul dedus recursului pune în discuţie situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă persoanei notificate, care, fie din neglijenţă, fie din rea-voinţă, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoanele îndreptăţite. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
În mod corect, a reţinut instanţa de apel că pârâta neaducând niciun fel de argumente pentru care nu a respectat dispoziţia legală privind termenul de soluţionare a notificării şi nepunându-se problema completării înscrisurilor anexate notificării, refuzul pârâtei de a soluţiona notificarea este nejustificat şi culpabil.
Totodată, este nefondată şi susţinerea recurentei, în sensul că neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a notificării în termenul prevăzut de lege determină doar acordarea despăgubirilor băneşti în cazul dovedirii prejudiciului.
Instanţa nu a fost sesizată cu o asemenea cerere pentru a aprecia asupra dreptului reclamantei la despăgubiri, aspect reţinut în mod corect de instanţa de apel. Pe de altă parte, a considerat că depăşirea termenului de 60 de zile ar putea fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri, ar însemna împiedicarea persoanelor îndreptăţite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege.
Este de reţinut că toată legislaţia şi jurisprudenţa europeană ocrotesc şi garantează dreptul de proprietate.
Articolul 1 alin. (1) din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că price persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege .
Astfel fiind, analizând hotărârea atacată prin prisma criticii privind modul în care instanţa de apel a făcut aplicarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se constată neincidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, potrivit căreia acesta ar fi „nepotrivit de mare în raport de munca îndeplinită de avocat în condiţiile în care în apel nu s-a administrat nicio probă", se constată neincidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi cu privire la acest aspect, susţinerile formulate vizând netemeinicia hotărârii.
Faţă de considerentele expuse, Curtea va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei nr. 624 A din 9 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant D.T.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 416/2007. Civil. Conflict de competenţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4105/2007. Civil. Partaj judiciar.... → |
|---|
