ICCJ. Decizia nr. 4512/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4512
Dosar nr. 13749/3/2007
Şedinţa publică din 3 aprilie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 27 aprilie 2007, reclamanta R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că este persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţia edificată pe acesta, să se constate că statul nu are un titlu de proprietate valabil şi să se dispună obligarea pârâtului să emită o dispoziţie de restituire în natură a imobilului.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărare de la Banca Dichiu SA, conform actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4593 din 6 februarie 1947 de către Tribunalul Ilfov, Secţia notariat.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deşi potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1-5 din acest decret, făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la aplicarea acestor prevederi, astfel ca titlul statului este nevalabil.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 69/2001 la BEJ D., I. şi C., reclamanta a solicitat Primăriei sectorului 2 Bucureşti acordarea de despăgubiri băneşti pentru parterul imobilului, în completarea Hotărârii nr. 2236/1999, prin care s-au acordat despăgubiri pentru o parte din imobil, respectiv etajul I, etajul II şi mansardă. Dosarul a fost înaintat Primăriei municipiului Bucureşti, iar la data de 21 noiembrie 2002 a completat dosarul cu toate actele menţionate de Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis acţiunea, a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului, că statul a preluat imobilul fără titlu valabil şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie prin care să soluţioneze notificarea nr. 69/2001 în sensul restituirii în natură a imobilului situat în Bucureşti, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut dovada că la data preluării imobilului de stat, deţinea imobilul în litigiu conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4593 din 6 februarie 1947 de către Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, are calitatea de persoană îndreptăţită.
În ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului statului, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd printre imobilele preluate abuziv şi pe cele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, reţinând că preluarea s-a realizat de către stat prin fraudarea legii, încălcarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale şi a normelor speciale în materie.
În admiterea celui de-al treilea capăt de cerere, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pe care reclamanta şi-a întemeiat această cerere, care instituie principiul prevalenţei restituirii în natură şi care urmează a fi aplicate în cauză faţă de împrejurarea că notificarea nu a fost soluţionată.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, decţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 679 A din 25 septembrie 2008.
În considerentele sale, Curtea de apel a reţinut că trecerea în proprietatea statului a imobilului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la data preluării, astfel că titlul statului nu este valabil şi nu produce efecte.
Este admisibilă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la soluţionarea notificării sale privind restituirea în natură a imobilului în raport de temeiul juridic invocat, respectiv dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă prin notificare nu s-a solicitat acest lucru, lipsa soluţionării acesteia echivalând cu un refuz nejustificat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că preluarea imobilului de către stat s-a realizat prin fraudarea legii, prin încălcarea Constituţiei, a normelor internaţionale şi a normelor speciale în materie, motiv pentru care dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei, iar statul nu are titlu valabil asupra imobilului.
Se mai susţine că prin notificarea nr. 69/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat despăgubiri, iar instanţa nu putea dispune restituirea în natură a imobilului şi, oricum nu putea soluţiona această notificare pe fond.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, conform actului de vânzare cumpărare încheiat cu Banca Dichiu SA la data de 5 februarie 1947, autentificat sub nr. 4593 din 6 februarie 1947 de către Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 1633.
Motivul de recurs privind valabilitatea tidului de preluare a imobilului de către stat este nefondat.
Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, întrucât acest decret încălca în mod flagrant Constituţia României în vigoare la acel moment, care, în art. 8, recunoştea şi garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare ale art. 10 şi art. 11 prevăzând anumite excepţii, care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate privată. În condiţiile acestor texte constituţionale, naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 şi 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situaţie nu se încadra în niciuna din dispoziţiile de excepţie ale art. 10 şi art. 11 din Constituţia României.
Această constatare, sprijinită de dispoziţiile exprese ale Legii nr. 10/2001, care enumera, la art. 2, printre titlurile nevalabile ale statului, Decretul nr. 92/1950, determină consecinţa recunoaşterii faptului că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieşit în mod valabil din patrimoniul său, astfel că acest drept de proprietate este recunoscut cu efect retroactiv.
Şi critica vizând greşita soluţionare a notificării nr. 69/2001 de către instanţe este nefondată.
În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamantă în condiţiile art. 21 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziţie emisă de Primăria Municipiului Bucureşti potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeaşi formă a aceluiaşi act normativ, dispoziţie care putea fi contestată în justiţie în condiţiile prescrise de art. 24 alin. (7) şi alin. (8) din legea enunţată.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiţie numai pentru refuzul expres exprimat al entităţii notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omiţând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unităţii notificate.
Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiţie al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Aşadar, pe cea din urmă cale, justiţia are obligaţia de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entităţii notificate să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.
Atitudinea omisivă a persoanei juridice deţinătoare, în cazul în speţă îmbrăcând forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziţie, atrage competenţa instanţei care este în măsură să cenzureze chiar dispoziţia prin care trebuie să se soluţioneze notificarea.
Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
În aceste condiţii, acţiunea prin care se solicită sancţionarea pasivităţii persoanei deţinătoare reprezintă o veritabilă acţiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială şi care instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.
În speţă, în raport de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 care instituie principiul prevalentei restituirii în natură şi faţă de împrejurarea că notificarea nu a fost soluţionată, în mod corect au dispus instanţele obligarea pârâtului să emită dispoziţie prin care să soluţioneze notificarea nr. 69/2001 formulată de reclamantă în sensul restituirii în natură a imobilului situat în Bucureşti, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat la fond.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 679 din 25 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 3 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4822/2007. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3838/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
