ICCJ. Decizia nr. 4789/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4789
Dosar nr. 7982/3/2007
Şedinţa publică din 9 iulie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, la data de 13 august 2002, sub nr. 10380/2002, reclamantul C.T. a chemat în judecată pe pârâţii SC F. SA, T.C. şi T.C.R., I.M. şi I.D., precum şi pe N.E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2134 din 17 ianuarie 1997 şi actului adiţional nr. 2134 din 13 octombrie1998, a contractului nr. 2135 din 17 ianuarie 1997 şi actului adiţional nr. 2135 din 9 iunie 1999 şi a contractului nr. 4390 din 28 iunie 1999, încheiate între pârâţi.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul situat în Bucureşti, a aparţinut lui C.F., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23595 din 27 iulie 1927. Acesta a decedat în anul 1958, rămânând ca moştenitori reclamantul şi succesorii legali ai fratelui său, M.E.(fost C.), care, ulterior, au renunţat la succesiunea bunicului lor.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, fiind considerat bun fără stăpân.
Decizia nr. 3822/1953 a fostului Sfat Popular al Raionului „23 August", prin care a fost preluat bunul în litigiu, este lovită de nulitate deoarece, la data preluării, în evidenţele fiscale, figura ca proprietar autorul reclamantului, F.C., decesul acestuia având loc în anul 1958.
Prin contractele de vânzare-cumpărare contestate în dosar, SC F. SA a transmis proprietatea imobilului către persoanele fizice, prin acte sub semnătură privată şi fără să aibă capacitatea juridică de a face acte de dispoziţie asupra bunurilor înstrăinate, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 948 pct. 1 C. civ.
Reclamantul a mai susţinut că imobilul a fost vândut pentru un preţ neserios, terenul nefiind inclus în acesta şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 18/1991, care prevedeau necesitatea formei autentice pentru contractele referitoare la terenuri; a invocat şi cauza ilicită şi imorală, vânzătorul neavând calitatea de proprietar asupra bunurilor supuse transmisiunii.
De asemenea, în proces poate avea calitatea de parte doar Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, iar nu C.G.M.B. sau Primăria Municipiului Bucureşti.
Chiriaşii cumpărători nu pot invoca buna credinţă la data perfectării actelor întrucât aveau cunoştinţă că încheie contractele cu un neproprietar, din moment ce actele de închiriere care au stat la baza înstrăinării erau perfectate cu Municipiul Bucureşti.
Reclamantul a arătat în continuare că au fost încălcate şi dispoziţiile imperative ale art. 9 din Legea nr. 112/1995, actele translative de proprietate fiind nule absolut, conform art. 966 C. civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 947, art. 948 pct. 1, 3 şi 4, art. 966, art. 968, art. 1303, art. 1536 alin. (2) C. civ., Legea nr. 112/1995, Legea nr. 69/1991, Constituţia României şi art. 46 şi art. 51 din Legea nr. 10/2001.
Pe parcursul procesului, pârâta T.C.R. a arătat că soţul său, T.C., e decedat din data de 14 ianuarie 2001, fiind introdus în cauză moştenitorul acestuia, T.C.V., alături de pârâtă, care a participat în cauză, în dublă calitate.
În dosar, au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională N.E., I.M., I.B. şi I.A.E., aceştia, în calitate de succesori ai pârâtei I.D., decedată, solicitând respingerea acţiunii formulate de reclamant şi, cu caracter reconvenţional, constatarea unui drept de retenţie asupra imobilului în litigiu, pentru îmbunătăţirile aduse acestui bun.
T.C.R. a formulat şi ea întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea acţiunii, ca nefondată.
Pârâţii I. au formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, solicitând, în ipoteza admiterii acţiunii, obligarea intervenientei să le restituie valoarea bunului imobil pe care l-au cumpărat, la preţul de circulaţie din momentul pronunţării hotărârii.
La 26 noiembrie 2002, reclamantul a formulat o cerere completatoare a acţiunii iniţiale (fila 50 dosar fond), prin care a solicitat obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul format din construcţie şi terenul de sub construcţie, menţinând totodată acţiunea iniţială, de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
A susţinut că titlul său este preferabil faţă de cel al pârâţilor deoarece are la bază actul translativ de proprietate din anul 1927, autentificat sub nr. 23595, în timp ce părţile adverse invocă acte nevalabile, din cauza nerespectării condiţiilor legale edictate la data întocmirii lor.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor, solicitând ca, în cazul în care se va admite acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, acesta din urmă să fie obligat la restituirea contravalorii achitate pentru imobil deoarece sumele de bani încasate cu titlu de preţ s-au vărsat într-un cont aflat la dispoziţia ministerului respectiv.
La solicitarea instanţei, reclamantul a precizat acţiunea, în sensul că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârât, şi Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, depunând în acest sens o cerere scrisă la fila 21 dosar fond.
Pârâtul sus-menţionat a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată. Cu privire la revendicarea imobilului, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive deoarece nu este nici proprietar şi nici posesor al bunului în litigiu. Instanţa a respins această cerere, ca fiind formulată de o persoană fără calitate întrucât nu a fost semnată de către pârât.
Aceeaşi parte a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, motivat de neîndeplinirea condiţiilor de supralegalizare a înscrisurilor depuse de acesta la dosar, conform art. 62 din Convenţia de la Haga, precum şi de faptul că actul de vânzare-cumpărare invocat drept titlu de proprietate este grevat de ipotecă; a mai susţinut că acţiunea în revendicare nu este formulată de către toţi proprietarii.
A reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pentru argumentele din întâmpinare.
În urma depunerii la dosar a certificatului de moştenitor de pe urma lui I.D., a fost citat în cauză şi I.V.I., acesta, alături de pârâţii I.B. şi I.A.E., susţinând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, argumentată de calitatea lor de minori şi, în consecinţă, de lipsa capacităţii de exerciţiu, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, pentru nerespectarea principiului unanimităţii.
Instanţa a unit cu fondul cauzei toate excepţiile invocate, mai puţin excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe care a admis-o în privinţa pârâtului Municipiul Bucureşti întrucât acesta nu mai deţine niciun prerogativ asupra imobilului în litigiu.
Referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor I., instanţa a respins această excepţie, ca neîntemeiată, pentru argumentele prezentate în încheierea de şedinţă din 14 ianuarie 2004.
Prin sentinţa civilă nr. 3100 din 23 aprilie 2004 a aceleiaşi instanţe, s- admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului privind cererea de revendicare a imobilului situat în Bucureşti, şi s-a respins această cerere, în consecinţă. S-a disjuns cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi a actelor adiţionale în litigiu, fiind acordat termen de judecată. S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că actul de renunţare făcut de către numiţii I.E., Y.E. şi M.E., care, practic, reprezintă o acceptare a moştenirii defunctului M.E., fratele reclamantului, nu poate să fie avut în vedere la analiza calităţii procesuale active deoarece renunţarea in favorem nu este permisă în dreptul românesc.
Ca atare, acţiunea în revendicare nu a fost formulată de către toţi comoştenitorii, fiind încălcat principiul unanimităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active în legătură cu această cerere fiind întemeiată.
Raportându-se la dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din HG nr. 498/2003, instanţa a reţinut că reclamantul este o persoană interesată în promovarea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată în legătură cu această cerere, fiind neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 2664/A din 17 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Curtea de Apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a procedat la analiza condiţiilor de fond în ceea ce priveşte declaraţiile de renunţare la succesiune în favoarea lui C.T., din perspectiva legislaţiei civile române, cu toate că se referă la succesiuni dezbătute pe teritoriul statului Israel şi că au fost date în condiţiile legislaţiei acelui stat. Această abordare este îndreptăţită de dispoziţiile art. 66 lit. b) din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora moştenirea este supusă locului unde fiecare dintre bunuri este situat. Cele trei declaraţii de renunţare la succesiune nu sunt pur abdicative, ci sunt făcute în favoarea reclamantului.
În speţă, nu s-a dovedit că cele trei renunţări la succesiune in favorem au respectat condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legislaţia română pentru oricare dintre actele juridice, cu titlu oneros sau gratuit, care ar fi putut asigura transmiterea drepturilor succesorale de la renunţători la reclamant.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că manifestarea de voinţă din partea succesorilor lui M.E. valorează doar acceptare a succesiunii deschise de pe urma lui F.C., ceea ce, în final, conduce la concluzia că acţiunea în revendicare a fost introdusă cu nerespectarea principiului unanimităţii.
Prin Decizia civilă nr. 542 din 28 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis recursul formulat de recurentul reclamant C.T. împotriva deciziei civile sus-menţionate, a fost casată hotărârea respectivă, s-a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 3100 din 23 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, care a fost desfiinţată în parte şi s-a trimis cauza spre rejudecare pe aspectul cererii în revendicare la această judecătorie; au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la măsura de disjungere.
În esenţă, instanţa de recurs a reţinut că susţinerile formulate de recurent în legătură cu greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active sunt întemeiate.
Într-adevăr, conform art. 66 lit. b) din Legea nr. 105/1992, moştenirea autorului reclamantului este supusă legii române, ca lege a locului situării imobilului succesoral, cum, în mod corect, a constatat şi instanţa de apel. Legea aplicabilă moştenirii reglementează mai multe aspecte în legătură cu o succesiune, dar renunţarea in favorem, pe care instanţa o analizează şi o lipseşte de efecte juridice deoarece nu ar îmbrăca forma prevăzută de legea română pentru validitate, nu se înscrie în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 67 din actul normativ în discuţie, ca fiind guvernate de legea succesiunii.
Renunţarea in favorem presupune o acceptare prealabilă a succesiunii şi, doar din acest punct de vedere, se poate considera că ea se încadrează în opţiunea succesorală, ca expresie a acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.
Această acceptare este urmată de o manifestare unilaterală de voinţa a succesorului, care renunţă la partea sa din moştenire, în favoarea uneia sau unora dintre moştenitori. Actul unilateral menţionat nu intră însă sub incidenţa legii române, ca lege aplicabilă succesiunii.
Conform normelor conflictuale în materia actului juridic unilateral, acesta este supus, din punct de vedere al condiţiilor de fond, legii pe care a ales-o autorul său, iar, în lipsă, legii statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse; dacă această lege nu este identificată, se aplică legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit (art. 69 din Legea nr. 105/1992). De asemenea, condiţiile de formă sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul (art. 71).
În absenţa alegerii unei astfel de legi, care să guverneze efectele actului, se va aplica legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, respectiv legea locului unde actul juridic unilateral a fost întocmit.
Fiind vorba de renunţări la succesiunea unui defunct, cu ultim domiciliu pe teritoriul statului Israel, unde a intervenit şi decesul, aceste acte juridice vor fi guvernate de legea statului arătat, în sensul art. 69 din Legea nr. 105/1992.
Potrivit art. 6 din Legea succesorală din 1965 a statului Israel, „cel care renunţă la partea lui din moştenire este considerat a nu fi fost moştenitor de la început; renunţarea se poate face în favoarea soţului, a copiilor sau în favoarea fratelui defunctului, nu în favoarea altuia".
În speţă, a avut loc o astfel de renunţare, în condiţiile permise de legea aplicabilă, şi anume în favoarea fratelui defunctului, astfel încât reclamantul a devenit singurul moştenitor al autorului decedat; în sensul celor arătate, a fost eliberată de către Registratorul în cauze succesorale din Tel - Aviv, Decizia de predare a succesiunii, potrivit căreia, „în cauza succesiunii defunctului F.C.", unicul moştenitor al acestuia este T.C.
Promovând acţiune în revendicare cu privire la un imobil succesoral care a aparţinut defunctului F.C., reclamantul, în calitate de unic moştenitor al acestuia, şi-a justificat legitimarea procesuală.
În urma casării, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, sub nr. 5831/300/2006, reclamantul depunând la filele 19-21 o cerere precizatoare a acţiunii în revendicare, în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., prin care a solicitat, conform art.480 şi următoarele C. civ., obligarea pârâţilor T.R.C. şi T.C.V. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din 4 camere, grup sanitar, cămară, pivniţă, terasă şi comun vestibul, hol, baie, grup sanitar, hol, vestibul, baie, culoar, oficiu, bucătărie, în suprafaţă utilă de 137,86 mp şi teren aflat sub construcţie în suprafaţă de 135,84 mp; în condiţiile art. 480 şi art. 481 cu referire la art. 1073, art. 1074 alin. (2), art. 1075, art. 1079 alin. (2) pct. 1, art. 998, art. 999 C. civ. şi art. 1 alin. (2) şi (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, raportat la art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi art. 44 din Constituţia României, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la restituirea contravalorii preţului de piaţă al imobilelor aparţinând pârâţilor I.M., I.B., I.A.E., I.V.I. şi N.E., ca echivalent al lucrului vândut nelegal şi pentru care nu s-a dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
Reclamantul a solicitat şi disjungerea cererilor.
În motivarea acţiunii, partea a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 879 din 2 februarie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia Tribunalului Bucureşti nr. 239A din 2 februarie 2006, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul Bucureşti şi pârâţii T., aceştia ocupând imobilul fără titlu valabil.
Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, s-a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil însă s-au păstrat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de ceilalţi pârâţi, motivat de buna-credinţă a dobânditorilor.
Pornind de la împrejurarea că Municipiul Bucureşti, la emiterea dispoziţiei nr. 715/2002, nu a soluţionat cererea reclamantului decât în parte, fără a stabili măsuri reparatorii pentru apartamentele vândute, acesta susţine că dispoziţiile art. 480 C. civ. sunt menite să apere dreptul de proprietate, ori de câte ori, unitatea deţinătoare nu oferă reparaţia cuvenită în baza legii speciale.
Conform doctrinei, în situaţia în care pârâtul a înstrăinat bunul, iar dobânditorul a primit proprietatea cu bună-credinţă, reclamantul trebuie să obţină de la vânzător contravaloarea lucrului vândut.
Deoarece Judecătoria sectorului 2 a stabilit cu autoritate de lucru judecat că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, Municipiul Bucureşti a înstrăinat cele două apartamente, cu încălcarea art. 1 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 112/1995, ceea ce constituie o faptă ilicită.
Mai mult, pârâtul a încălcat obligaţia stabilită în sarcina sa, prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, nedispunând acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, în măsura în care aprecia că restituirea în natură nu este posibilă. Astfel, a înţeles să-şi execute în parte obligaţia de a soluţiona notificarea reclamantului.
În dosar a depus întâmpinare Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, invocând excepţia inadmisibilităţii cererii de despăgubiri formulate împotriva sa, pe calea dreptului comun deoarece, conform Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, acordarea de despăgubiri se face potrivit procedurii administrative, din Fondul Proprietatea, aceste dispoziţii fiind derogatorii de la legea generală.
A mai invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive referitor la cererea în revendicare a părţii din imobil ocupate de pârâţii T. deoarece imobilul respectiv a fost vândut, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare, normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 stabilind căile procedurale care trebuie urmate pentru restituirea bunului.
Instanţa a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi excepţia inadmisibilităţii cererii de despăgubiri, prorogând soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 7870 din 23 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare şi s-a respins această acţiune, în consecinţă.
S-a luat act de tranzacţia încheiată la data de 23 octombrie 2006, între reclamant şi pârâţii T.C.R. şi T.C.V., cu privire la acţiunea în revendicare a apartamentului nr. 1 din Bucureşti, conform dispozitivului sentinţei civile şi s-a disjuns cererea având ca obiect pretenţii, formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, acordându-se termen pentru continuarea judecăţii.
Instanţa a reţinut că părţile sus-menţionate au stins litigiul prin învoiala lor, în condiţiile consemnate în tranzacţia depusă la dosar, de care s-a luat act conform art. 271 alin. (1) C. proc. civ.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, a fost admisă deoarece imobilul pretins a fost înstrăinat de această parte pârâţilor T., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2134 din 17 ianuarie 1997. Acest act nu a fost în mod irevocabil desfiinţat aşa încât, calitatea procesuală pasivă, la data formulării cererii, aparţine doar celor doi pârâţi persoane fizice, nu şi Municipiului Bucureşti, care nu mai are posesia bunului.
Disjungerea cererii în pretenţii a fost dispusă ca urmare a stării de judecată doar în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare.
Ulterior disjungerii, s-a format dosarul nr. 16926/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9861 din 18 decembrie 2006 a acestei instanţe, fiind admisă excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei şi declinată cauza spre competentă soluţionare către Tribunalul Bucureşti.
Instanţa a reţinut că, prin capătul de cerere având ca obiect pretenţii, depus ca precizare în dosarul Judecătoriei, în fond după casare, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, la plata despăgubirii pentru părţile din imobil pentru care nu mai este posibilă restituirea în natură, cererea sa fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Din actele dosarului rezultă că reclamantul a formulat o notificare în anul 2001, cu privire la restituirea întregului imobil din Bucureşti, în urma acesteia fiind restituite doar imobilele care nu fuseseră înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Cu privire la restul apartamentelor însă, Municipiul Bucureşti nu a pronunţat o decizie de restituire ori de acordare de despăgubiri, ceea ce echivalează cu un refuz al unităţii deţinătoare de a da curs solicitării reclamantului, refuz ce poate fi atacat direct la Tribunalul Bucureşti, secţiile civile.
În consecinţă, în lipsa unui răspuns la notificarea reclamantului cu privire la apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 sau în lipsa ofertei de despăgubiri, competent în soluţionarea acestor cereri, adresate direct instanţelor, este tot Tribunalul Bucureşti. În acest sens, instanţa a menţionat şi Decizia nr. 625 din 28 februarie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pe lângă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, instanţa a avut în vedere, în aprecierea competenţei de soluţionare a cauzei, şi precizarea reclamantului referitoare la valoarea pretenţiilor solicitate, care depăşeşte cuantumul de 6 miliarde lei (ROL).
Conform art. 2 pct. 1 lit. b) cu referire la art. 158 şi art. 159 C. proc. civ., dar şi faţă de dispoziţiile legii speciale, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea cauzei la Tribunalul Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 7982/3/2/2007, prin sentinţa civilă nr. 765 din 25 mai 2007 a acestei instanţe, fiind respinsă cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca neîntemeiată.
Cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, reclamantul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 33 şi art. 44 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, solicitând ca pârâtul să fie obligat la plata despăgubirilor în sumă de 193.000 Euro, reprezentând preţul plătit de acesta pentru imobilele cumpărate de la chiriaşi.
În pronunţarea sentinţei civile, instanţa a reţinut că, prin notificarea nr. 13321 din 17 iulie 2001, reclamantul C.T. a solicitat, în condiţiile art. 20, art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilului compus din construcţie, parter, etaj şi teren în suprafaţă de 2000 mp, dobândit de autorul său, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23595 din 27 iulie 1927 şi preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, imobil situat la adresa indicată pe parcursul procesului.
Prin dispoziţia Primarului General nr. 715 din 16 decembrie 2002, s-a restituit în natură reclamantului imobilul situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 1720,02 mp, din care aferent construcţiei restituite, 58,02 mp şi liber, curtea în suprafaţă de 1662 mp, precum şi construcţia formată din locuinţa de la mansardă, ocupată cu contractul de închiriere nr. 1820177L/1999, fără a se soluţiona cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru cele trei apartamente înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 nemodificată prin Legea nr. 247/2005, instanţa constatând că normele legale sus-menţionate nu sunt incidente în cauză întrucât fac referire la imobilele expropriate.
Conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, în cazul în care nu a fost posibilă restituirea întregului imobil solicitat prin notificare, unitatea deţinătoare era obligată ca, prin aceeaşi dispoziţie, să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. În cauză, au fost încălcate dispoziţiile legale enunţate întrucât o asemenea ofertă nu a fost efectuată de către pârât.
În baza art. 44 din aceeaşi lege, nemodificată, între reclamant şi chiriaşii cumpărători, pârâţii I. şi pârâta N.E., s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1172 şi 1173 din 25 august 2005, preţul plătit prin aceste contracte fiind, în total, de 193.000 Euro.
Reclamantul a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 10/2001 şi obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în conformitate cu acest text de lege, care vizează răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală, în cazul încălcării dispoziţiilor actului normativ; a invocat şi art. 1073 C. civ., referitor la dreptul său de a obţine dezdăunări pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor date în sarcina pârâtului.
A mai susţinut că pârâtul ar fi săvârşit o faptă ilicită, constând în încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 4 din Legea nr. 112/1995, referitoare la interdicţia vânzării imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat.
Dispoziţiile sus-menţionate se referă doar la persoanele care puteau beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, neconţinând şi o interdicţie de vânzare a imobilelor preluate de către stat, motiv pentru care susţinerile reclamantului au fost înlăturate de către instanţă.
Chiar dacă actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, dreptul creditorului de a obţine dezdăunări izvorăşte doar dintr-un raport juridic dintre el şi debitor; în speţă însă, nu există un raport convenţional între reclamant şi pârâtul Municipiul Bucureşti, partea beneficiind de posibilitatea acordării de măsuri reparatorii, în virtutea legilor speciale.
Deşi pârâtul, prin dispoziţia nr. 715 din 16 decembrie 2002, a nerespectat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, întrucât nu a procedat la o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare părţii din imobil pentru care restituirea în natură nu era posibilă, acest fapt nu poate acorda reclamantului dreptul de a obţine restituirea preţului pe care l-a plătit chiriaşilor cumpărători. Reclamantul are la dispoziţie doar căile legii speciale nr. 10/2001 pentru obţinerea despăgubirilor de la pârât.
De asemenea, art. 44 din această lege, care permitea chiriaşilor să înstrăineze imobilele dobândite în baza Legii nr. 112/1995, înainte de împlinirea termenului de 10 ani, către persoana îndreptăţită, fost proprietar al locuinţei cumpărate, nu prevedeau în sarcina statului, restituirea preţului plătit fostului chiriaş, chiar dacă imobilul fusese preluat cu titlu nevalabil.
Pe de altă parte, reclamantul avea obligaţia de a uza de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, respectiv aceea de a ataca, în termen de 30 de zile de la comunicare, dispoziţia nr. 715/2002, la Tribunalul Bucureşti.
Conform art. 41 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, încălcarea dispoziţiilor legii atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală însă nerespectarea de către pârât a actului normativ, cu consecinţa antrenării răspunderii civile, se poate constata doar în cadrul judecării contestaţiei împotriva dispoziţiei nr. 715/2002, contestaţie care nu a fost formulată în cauză.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică deoarece considerentele hotărârii sunt contradictorii. Astfel, deşi instanţa reţine că pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 întrucât nu a făcut persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, a motivat totodată că reclamantului nu i se poate acorda un drept de a obţine dezdăunări pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor legale, de către Municipiul Bucureşti.
De asemenea, a constatat, în mod greşit, că pretenţiile reclamantului nu pot fi valorificate decât în cadrul promovării unei contestaţii împotriva dispoziţiei nr. 715/2002, fiind nesocotite limitele învestirii stabilite prin hotărârea de declinare şi cele reţinute prin încheierea din 20 aprilie 2007.
Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii constă în omisiunea de a sesiza că notificarea reclamantului nu a fost soluţionată administrativ în integralitate, aşa încât nu putea fi promovată contestaţia prevăzută de art.26 din Legea nr. 10/2001.
Plata sumei de 193.000 Euro, de către reclamant foştilor chiriaşi, s-a realizat pe considerentul că acesta urma să primească despăgubiri băneşti, acţiunea fiind promovată în anul 2002, când Legea nr. 10/2001 oferea asemenea măsuri reparatorii, pentru imobilele preluate fără titlu valabil. Ca urmare a modificării legii arătate, prin Legea nr. 247/2005, despăgubirile băneşti au fost abrogate, aşa încât reclamantul a suportat un prejudiciu cert şi exprimat în bani.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu se referă la o răspundere civilă delictuală, în timp ce dispoziţiile art. 33 din aceeaşi lege, invocate de reclamant, se raportează la normele dreptului comun. Cum legea specială nu instituie dispoziţii referitoare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, aceasta trebuia analizată din perspectiva dreptului comun, şi anume a textelor de lege invocate în cererea precizatoare.
În concluzie, instanţa de fond trebuia să procedeze la analiza acestor elemente şi să stabilească legătura de cauzalitate, instituită prin art. 43 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, între preluarea fără titlu valabil a imobilului, de către stat, şi neacordarea despăgubirilor către reclamant, precum şi prejudiciul suportat de acesta, prin cumpărarea apartamentelor la preţul de 193.000 Euro.
Prin Decizia civilă nr. 760 din 19 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, constatându-se că argumentele judecătorului fondului referitoare la necesitatea promovării unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul oricărei nemulţumiri faţă de dispoziţia nr. 715/2002, sunt corecte.
A mai considerat Curtea de Apel că nu este întemeiată nici critica referitoare la nepronunţarea în întregime asupra notificării, faţă de preambulul dispoziţiei, din care rezultă, fără echivoc, că notificarea cu privire la cele trei apartamente înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi la mansarda ocupată cu contract de închiriere, de către o terţă persoană, nu a fost acceptată.
Încheierea contractelor de vânzare-cumpărare între reclamant şi foştii chiriaşi pentru două dintre apartamentele care au format obiect al notificării, determinată de prefigurarea unei alte soluţii cu privire la modalitatea de soluţionare a acesteia, este nerelevantă în cauză şi nu poate atrage răspunderea Municipiului Bucureşti, pe o altă cale decât cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, privind dreptul la contestaţie, al persoanei nemulţumite.
Logica raţionamentelor judecătorului fondului nu este contradictorie şi nelegală, ci este bazată pe texte legale concrete.
Între părţi nu a existat un raport juridic, care să dea dreptul reclamantului, de a solicita daune pentru neexecutarea obligaţiei printr-o altă modalitate, decât cea prevăzută de legea specială.
În concluzie, chiar şi în eventualitatea în care dispoziţia nr. 715/2002 ar fi încălcat, procedural şi substanţial, textele legale în vigoare, reclamantul avea obligaţia formulării contestaţiei, în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, obligaţie pe care nu a respectat-o.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:
S-a nesocotit autoritatea de lucru judecat cu privire la calificarea dată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa de declinare, şi a fost încălcată încheierea Tribunalului Bucureşti, care a stabilit natura acţiunii, ca fiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a pronunţat o hotărâre contradictorie, iar Curtea de Apel a soluţionat acest aspect, pe considerente străine de motivele de apel.
Instanţa a interpretat greşit cererea de chemare în judecată, schimbând natura juridică a acesteia, dintr-o cerere întemeiată pe dispoziţiile legii sus-enunţate, într-o acţiune în pretenţii de drept comun, limitând accesul la justiţie doar prin contestaţie.
A făcut şi o greşită aplicare a legii, ignorând dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 10/2001, rolul activ al instanţei, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., exercitându-se doar în legătură cu analiza temeiurilor de drept situate în afara actului normativ menţionat. Nu s-au avut în vedere nici deciziile nr. XX/2007 şi nr. LIII (53) /2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate asupra unor recursuri în interesul legii.
Ambele instanţe, deşi recunosc încălcarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, consideră, în mod greşit, că răspunderea civilă delictuală poate fi atrasă doar în cadrul contestaţiei formulate în temeiul legii speciale.
De asemenea, art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio referire la răspunderea civilă delictuală, ambele instanţe ignorând conţinutul textului din actul normativ, care stabileşte obligaţia unităţii deţinătoare de a face o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, în cazul imposibilităţii restituirii în natură. Aşadar, dispoziţia legală menţionată condiţionează naşterea dreptului material la contestaţie, de situaţia în care unitatea face o asemenea ofertă, în lipsa acesteia, dreptul material la măsuri reparatorii îmbrăcând forma unei acţiuni în pretenţii.
Pe de altă parte, acţiunea reclamantului are o justificare legală, constând în dispoziţiile art. 41 (în prezent, art. 33), raportat la art. 25 şi art. 26 (fost art. 24) din Legea nr. 10/2001, texte de lege care nu au fost avute în vedere de instanţa de apel.
Art. 480-481 şi art. 1073 şi urm. C. civ. au aplicabilitate în cauză, fiind întrunite cumulativ condiţiile de fond şi de formă a trei acţiuni simultane, prin care este angajată răspunderea Municipiului Bucureşti.
Astfel, nesoluţionarea notificării deschide calea acţiunii directe, în cadrul căreia să se poată analiza pe fond cererea reclamantului, chiar dacă aceasta nu este intitulată contestaţie.
Dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 stabilesc răspunderea civilă a unităţii deţinătoare pentru încălcarea obligaţiei de a propune o ofertă de măsuri reparatorii prin echivalent, reclamantul având la dispoziţie şi o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, care tinde la repararea prejudiciului concret suferit de parte, constând în suma de 193.000 Euro, plătită ca preţ, foştilor chiriaşi..
Art. 480-481 C. civ. prevăd posibilitatea, în cadrul formulării unei acţiuni în revendicare, de a se obţine plata în echivalent pentru cazurile în care nu se restituie bunul în natură.
Mai susţine recurentul că este incident principiul tempus regit actum, în sensul că măsura reparatorie aplicabilă este guvernată de legea în vigoare la data formulării acţiunii, deci la nivelul anului 2002, când s-a constatat calitatea lui de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi preluarea abuzivă a imobilului, fiind îndreptăţit, astfel, la despăgubiri băneşti.
Cererea de despăgubiri băneşti este justificată şi din perspectiva OUG nr. 81/2007, care a modificat Legea nr. 247/2005, şi care stabileşte posibilitatea opţiunii persoanei îndreptăţite pentru această modalitate de reparaţie. Mai precis, reclamantul este îndreptăţit la obţinerea preţului plătit pentru imobilele cumpărate de la chiriaşi, cerere care se plasează sub regimul juridic al Legii nr. 10/2001 şi întruneşte toate elementele răspunderii civile delictuale.
În final, recurentul solicită aplicarea principiului simetriei actelor şi faptelor juridice, conform căruia, ceea ce s-a plătit pentru un lucru, trebuie restituit în aceeaşi modalitate.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Deşi legal citat cu menţiunea depunerii întâmpinării, intimatul pârât nu a înregistrat în dosar un asemenea act procedural.
Recurentul a indicat în mod generic mai multe motive de casare şi de modificare a deciziei, Înalta Curte urmând să verifice susţinerile părţii, din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru cele referitoare la considerente străine de motivele de apel şi a art. 304 pct. 9, pentru cele vizând nelegalitatea hotărârii.
Dispoziţiile art. 304 pct. 5 au fost invocate în mod formal deoarece recursul nu cuprinde critici privind încălcarea de către instanţa de apel a formelor de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) din cod.
Încadrarea în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, greşită, textul de lege raportându-se la schimbarea naturii juridice a actului de drept substanţial, încheiat de părţi sau provenit de la o parte, iar nu la actul de sesizare a instanţei. Recurentul arată că schimbarea naturii juridice a acţiunii este determinată de ignorarea temeiul juridic invocat de el, deci, vizează actul procesual de învestire a organului judiciar.
Argumentele în legătură cu acest aspect vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 9, mai precis a eventualelor nelegalităţi la care a procedat instanţa de apel, atunci când a menţinut sentinţa civilă, pronunţată cu depăşirea limitelor de sesizare, conform opiniei recurentului.
În ceea ce priveşte motivarea străină de criticile formulate în apel, Înalta Curte constată că aceste susţineri nu sunt întemeiate deoarece, chiar dacă într-un mod succint, instanţa de apel a răspuns motivelor căii de atac respective, în forma considerentelor deja redate. Curtea de Apel a considerat că raţionamentul judecătorului fondului nu este contradictoriu şi nelegal, partea putându-şi valorifica pretenţiile în legătură cu imobilul în litigiu, pentru care nu au fost acordate măsuri reparatorii, doar prin promovarea unei contestaţii, în temeiul legii speciale. Neuzitând de această cale, reclamantul nu are dreptul la asemenea măsuri.
În consecinţă, nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Soluţia instanţei de apel, fundamentată pe argumentarea redată mai sus, încalcă însă dispoziţiile legale referitoare la efectele juridice ale unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, mai precis, autoritatea de lucru judecat a celor stabilite prin sentinţa civilă nr. 9861 din 18 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi rămasă irevocabilă, prin nerecurare.
Astfel cum deja s-a arătat, prin această hotărâre, s-a declinat în favoarea Tribunalului, competenţa de soluţionare a cererii în pretenţii, formulate de reclamant împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primar, pornindu-se de la calificarea dată de instanţa respectivă acţiunii, în raport de temeiul juridic invocat de parte.
Instanţa a constatat că, în susţinerea cererii, au fost invocate dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, precum şi faptul că notificarea formulată de reclamant a fost rezolvată doar parţial, prin restituirea unei părţi din imobil, pentru imobilele înstrăinate către chiriaşi nefiind pronunţată nicio soluţie. Aceasta echivalează cu un refuz de restituire, care dă dreptul reclamantului la acţiune directă pe rolul instanţei, pentru valorificarea pretenţiilor sale. În concluzie, sunt incidente dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în materie de competenţă.
Sentinţa civilă sus-menţionată nu a fost recurată, rămânând, astfel, irevocabilă, în condiţiile art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare, se bucură de autoritate de lucru judecat, atât în ceea ce priveşte stabilirea instanţei competente să soluţioneze cererea, dar şi în privinţa calificării date acestei cereri.
Aspectele rezolvate de instanţa respectivă nu mai pot fi repuse în discuţie în cadrul unui nou proces (în speţă, cu ocazia rejudecării în fond, după casare) deoarece, în caz contrar, s-ar nerespecta prezumţia absolută şi irefragabilă de adevăr a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 1200 pct. 4, art. 1201 şi art. 1202 C. civ.
Menţinând hotărârea primei instanţe, care a constatat că acţiunea reclamantului este nelegală în absenţa formulării unui contestaţii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale sus-menţionate, în ceea ce priveşte efectele juridice ale unei hotărâri irevocabile, din perspectiva autorităţii de lucru judecat.
De asemenea, Curtea de Apel a ignorat şi dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., care prevăd caracterul obligatoriu al deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunţate în interesul legii, în materie, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În urma admiterii recursului în interesul legii, s-a stabilit că instanţa este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva dispoziţiei sau deciziei de respingere a cererilor de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare, de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Cea de-a doua decizie pronunţată în interesul legii, nr. LIII (53)/2007, vizează regimul juridic aplicabil în materia cererilor referitoare la imobile expropriate, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi nu are legătură cu litigiul de faţă întrucât bunul nu a fost preluat în baza unui decret de expropriere.
Criticile referitoare la încălcarea celor reţinute prin încheierea din 20 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. 7982/3/2007, sunt, de asemenea, corecte.
Prin acest act, prima instanţă s-a considerat învestită cu soluţionarea unei contestaţii privind dispoziţia nr. 715/2002, pe aspectul neacordării despăgubirilor pentru partea din imobil nerestituită în natură, pentru ca, ulterior, să nesocotească propria calificare, care, oricum, nu putea fi schimbată, în raport de sentinţa civilă de declinare.
Pe de altă parte, nu intervenise niciun element nou în proces, de natură să modifice calificarea dată prin hotărârea judecătorească arătată, instanţa care a pronunţat hotărârea de declinare raportându-se atât la cererea precizatoare care a generat calificarea respectivă, cât şi la soluţia incompletă dată notificării, prin dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Bucureşti.
În concluzie, stabilind natura cererii cu care fusese învestită prin hotărârea de declinare, prima instanţă a pronunţat o încheiere interlocutorie, asupra căreia nu mai putea reveni, astfel după cum prevede şi art. 268 alin. (3) C. proc. civ., raportat şi la cele reţinute prin sentinţa irevocabilă de declinare.
Menţinând soluţia primei instanţe, cu privire la noua calificare dată cererii de chemare în judecată precizate, cu ignorarea celei iniţiale, pe lângă dispoziţiile în materia puterii de lucru judecat, Curtea de Apel a încălcat şi textul de lege sus-menţionat, care prevede că o asemenea încheiere leagă instanţa, în sensul că judecătorii nu mai pot reveni asupra ei, iar la pronunţarea hotărârii trebuie să ţină seama de problemele rezolvate prin aceasta.
Stabilind necesitatea formulării unei contestaţii în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost făcută în speţă, niciuna dintre instanţele anterioare nu au mai analizat fondul pretenţiilor reclamantului, ceea ce impune casarea celor două hotărâri pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În ceea ce priveşte limitele rejudecării, prima instanţă va avea în vedere cele stabilite în mod irevocabil prin sentinţa civilă de declinare, în sensul că va soluţiona cererea reclamantului ca pe o acţiune directă, adresată instanţei, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Partea a susţinut că nesoluţionarea pretenţiilor sale deschide calea a trei acţiuni şi, în consecinţă, instanţa ar urma să le rezolve pe toate.
Susţinerile sunt incorecte întrucât opinia recurentului nu ţine seama de calificarea dată cererii în mod irevocabil, prin sentinţa nr. 9861 din 18 decembrie 2006, ceea ce acesta a reproşat, de altfel, celor două instanţe şi nici de principiul electa una via, care interzice valorificarea simultană a aceloraşi pretenţii prin intermediul mai multor acţiuni şi, deci, în caz de admitere, prin obţinerea mai multor titluri.
În plus, pe lângă aceste argumente, trebuie să se ţină seama şi de caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001 şi de aplicarea ei prioritară faţă de alte acte normative, astfel încât pretenţiile reclamantului urmează să fie examinate din perspectiva dreptului său la măsurile reparatorii reglementate de această lege.
În consecinţă, criticile formulate în cererea de recurs, în legătură cu încălcarea dispoziţiilor legale care constituite temeiul juridic al celorlalte două acţiuni susţinute de reclamant nu au fost analizate de prezenta instanţă, acţiunile înseşi urmând să nu facă obiect de judecată al primei instanţe (acţiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 480 C. civ. şi acţiunea în răspundere civilă delictuală).
Referitor la modalitatea de reparaţie şi limitele valorice ale măsurilor reparatorii la care reclamantul are dreptul, aceste aspecte vor fi avute în vedere de instanţa de fond, cu respectarea dispoziţiilor incidente din Legea nr. 10/2001 şi a principiilor care guvernează aplicarea legii civile în timp.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5), art. 313 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa hotărârile pronunţate de instanţa de apel şi de prima instanţă şi va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În pronunţarea acestei decizii, au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul C.T. împotriva deciziei nr. 760 din 19 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 765 din 25 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi trimite cauza aceluiaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4790/2007. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 4552/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
