ICCJ. Decizia nr. 4790/2007. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4790
Dosar nr. 9963/1/2007
Şedinţa publică din 9 iulie 2008
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată:
Prin Decizia civilă nr. 8237 din 16 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanta F.M. şi de pârâta Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a Judeţului Cluj şi a casat Decizia civilă nr. 162 din 6 decembrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, şi sentinţa nr. 358 din 25 iunie 2002 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Pe fond, instanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta F.M. împotriva pârâţilor Municipiului Cluj Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, A.S.A. şi A.C.M. şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30615 din 29 octombrie 1996 intervenit între SC C. SA Cluj Napoca (în baza protocolului nr. 28871 din 30 august 1990 încheiat de Consiliul Local Cluj Napoca), în calitate de vânzător şi pârâţii Arcuş, în calitate de cumpărător cu privire la apartamentul 3, etaj 1 din Cluj Napoca, (construcţie civilă şi suprafaţa de teren aferentă individualizate).
Prin aceeaşi deciziei instanţa a anulat pct. 2 din dispoziţia nr. 2819 din 30 octombrie 2001 emisă de primarul Municipiul Cluj Napoca şi a dispus restituirea în natură a părţii din apartamentul 3 care nu formează obiectul art. 1 al Hotărârii nr. 33 din 17 noiembrie 2000 emisă de Comisia Judeţeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, radierea inscripţiilor efectuate în cartea funciară în baza încheierii nr. 19945 din 17 decembrie 1998 şi restabilirea situaţiei anterioară de carte funciară, respectiv intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor.
Totodată, instanţa a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii A.S.A. şi A.C.M. în contradictoriu cu reclamanţii şi Comisia Judeţeană Cluj de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Prin contestaţia înregistrată la data de 8 noiembrie 2007, pârâţii A.S.A. şi A.C.M. au cerut anularea deciziei menţionate, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
În motivarea cererii pârâţii susţin că hotărârea atacată a cărei anulare o solicită a fost pronunţată de instanţa de recurs cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică prin care se reglementează competenţa materială a instanţelor judecătoreşti.
Contestatorii susţin că au formulat contestaţia în anulare în termenul prescris de lege întrucât hotărârea atacată a fost redactată la data de 29 august 2007 şi Ie-a fost comunicată la data de 22 octombrie 2007, caz în care, abia de la aceste dată au putut lua cunoştinţă dacă instanţa de recurs s-a pronunţat cu privire la excepţia de necompetenţă materială pe care au invocat-o în cauză.
Pe fondul cererii, contestatorii susţin că urmare a modificării dispoziţiilor Codului de procedură civilă prin dispoziţiile Legii nr. 219 din 6 iulie 2005, în pricinile al căror obiect are o valoare mai mică de 5 miliarde lei, recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se impuneau a fi trimise spre competentă soluţionare curţilor de apel.
Cum litigiul finalizat prin pronunţarea deciziei menţionate a continuat să fie judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi s-a învederat existenţa incidenţei dispoziţiilor procedurale modificate prin legea menţionată, contestatorii susţin că hotărârea judecătorească a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială, caz în care este supusă anulării.
Prin întâmpinare intimata F.M. a cerut respingerea contestaţiei în anulare dedusă judecăţii, în principal, ca tardivă şi, în subsidiar, ca nefondată.
Intimata susţine că potrivit art. 319 alin. (2) teza C. proc. civ., contestaţia în anulare împotriva unei hotărâri irevocabile se poate formula în termen de un an de la data când a rămas irevocabilă.
Cum hotărârea atacată a rămas irevocabilă la data de 16 octombrie 2006 iar contestaţia în anulare a fost înregistrată la data de 8 mai 2007, după împlinirea termenului de un an, se impune respingerea sa ca tardiv formulată.
Pe fond, intimata susţine că atâta timp cât excepţia necompetenţei materiale, în raport de dispoziţiile art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, a fost respinsă de instanţa de recurs prin încheierea din data de 8 februarie 2006, când părţile au fost prezente şi au luat cunoştinţă de soluţia instanţei, apărarea acestora în sensul că nu au avut cunoştinţă şi nu au putut verifica acest aspect este formulată cu rea credinţă.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
în drept, potrivit art. 319 alin. (2) C. proc. civ., în cazul hotărârilor supuse executării silite contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, sau în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c).
Potrivit dispoziţiei legale menţionate, împotriva hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
În speţă, prin hotărârea atacată cu contestaţie, s-a constatat nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare, cu consecinţa restituirii bunului vândut în patrimoniul vânzătorului şi cu obligaţia de a fi restituit proprietarului, caz în care această hotărâre se încadrează în categoria celor care se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită.
Or, referitor la această hotărâre nu s-a probat că s-a început o procedură de executare silită, afirmaţia intimatei reclamante, prin apărător, în sensul că ar fi fost executată prin învoiala părţilor nefiind, de asemenea, dovedită.
Ca atare, cât timp nu s-a dovedit începerea executării silite a hotărârii, în raport de dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi primită excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare dedusă judecăţii.
Analizând contestaţia în anulare dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele prevăzute la pct. 1 (încălcarea dispoziţiilor referitoare la procedura de citare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina) şi pct. 2 (încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă), numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
În situaţia în care aceste motive au fost invocate pe calea apelului sau recursului, adică au făcut obiectul analizei instanţelor prin intermediul căilor de atac arătate, ele nu mai pot fi invocate, din nou, pe calea contestaţiei în anulare, ştiut fiind că prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se realizează un control judiciar cu privire la chestiuni care au fost analizate şi soluţionate, în mod irevocabil, de instanţele judecătoreşti.
Or, chestiunea referitoare la competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursurile deduse judecăţii de reclamanta F.M. şi de pârâta Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a judeţului Cluj, în raport de dispoziţiile art. II din Legea nr. 247/2005, a făcut însă obiectul analizei instanţei de recurs.
Potrivit lucrărilor dosarului de recurs, prin cererea formulată la data de 20 octombrie 2005 (f. 46 dosar recurs) reclamanta F.M. a solicitat instanţei de recurs ca, în baza art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, recursul să fie scos de pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi trimis spre soluţionare Curţii de Apel Cluj.
Acest aspect a fost pus în dezbaterea publică şi contradictorie a părţilor în şedinţa din 8 februarie 2006 (f. 49), avocatul contestatorilor punând concluzii de respingere a excepţiei, susţinând că atâta timp cât una din cererile deduse judecăţii este o plângere formulată în procedura Legii nr. 10/2001, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie.
Prin încheierea interlocutorie din 8 februarie 2006, Înalta Curte a respins cererea formulată de reclamantă şi a reţinut cauza spre competenţă soluţionare, dispunând continuarea judecăţii recursurilor, judecată finalizată la data de 16 octombrie 2006 prin pronunţarea deciziei nr. 8237.
Aşa fiind, cum excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona litigiul în raport de dispoziţiile art. II alin. (3) din Legea nr. 247/2005 a făcut obiectul analizei instanţei de recurs, ea nu poate fi invocată, din nou în scopul anulării hotărârii judecătoreşti, pentru a doua oară, pe calea contestaţiei în anulare, în condiţiile art. 317 (1) pct. 2 C. proc. civ.
De altminteri, conduita contestatorilor, care în faţa instanţei de recurs s-au opus declarării necompetenţei instanţei de recurs în baza art. II alin. (3) din Legea nr. 247/2005 şi trimiterii cauzei Curţii de Apel Cluj, de a solicita, ulterior, anularea hotărârii judecătoreşti tocmai pentru acest considerent, denotă inconsecvenţă în interpretarea aceloraşi dispoziţii legale.
Mai mult, prin critica formulată, contestatorii urmăresc să obţină anularea unei decizii judecătoreşti definitive, intrate în puterea lucrului judecat, pe motiv de interpretare şi aplicare greşită de către instanţa de recurs a dispoziţiilor Legii nr. 245/2005, fapt care, aşa cum s-a arătat, nu este permis pe calea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac care poate fi exercitată doar în cazurile restrictiv prevăzute de lege.
Cât timp, chestiunea competenţei materiale a instanţei de recurs de a soluţiona recursurile a fost soluţionată încă din data de din 8 februarie 2006, Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici susţinerea contestatorilor potrivit căreia nu au avut cunoştinţă de această soluţie până la momentul redactării considerentelor hotărârii judecătoreşti pronunţată la data de 16 octombrie 2006.
În acest context al analizei, este de menţionat că potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiilor de procedură, cum este şi cazul excepţiei necompetenţei materiale, instanţele judecătoreşti sunt obligate să se pronunţe cu precădere, adică mai înainte de a intra în cercetarea fondului pricinii, soluţia adoptată şi motivele în raport de care a fost adoptată fiind dispusă, de regulă, în încheieri interlocutorii sau în cele de dezbateri şi este consemnată în condica de şedinţă, registru public al instanţei.
Astfel de excepţii nu pot fi reţinute şi motivate direct în considerentele unei hotărârii judecătoreşti, prin care se soluţionează fondul litigiului, întrucât s-ar încălca principiile care guvernează procesul civil.
Ca atare, răspunsul cu privire la soluţia instanţei de recurs referitoare la chestiunea competenţei sale materiale de a soluţiona recursurile nu se găsea în considerentele hotărârii prin care s-au judecat în fond recursurile, anume în considerentele deciziei nr. 8237 la data de 16 octombrie 2006, astfel cum invocă contestatorii, ci în cuprinsul încheierii interlocutori din data de din 8 februarie 2006, când a fost dezbătută în prezenţa părţilor şi când instanţa a dispus continuarea judecăţii, judecată la care au participat şi contestatorii, fără ca aceştia să mai fi contestat competenţa instanţei până la finalizarea judecăţii recursurilor.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia dedusă judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare invocată de intimata F.M.
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii A.S.A. şi A.C.M. împotriva deciziei civile nr. 8237 din 16 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 623/2007. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 4789/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
