ICCJ. Decizia nr. 5242/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5242
Dosar nr. 1059/44/2007
Şedinţa publică din 26 septembrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia civilă, la data de 17 mai 2005, sub nr. 1484/C/2005, reclamantul R.B. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul municipiului Galaţi şi Municipiul Galaţi, prin Primar, solicitând anularea dispoziţiei nr. 1538 din 11 aprilie 2005 a Primarului municipiului Galaţi, de respingere a notificării nr. 799/2001, precum şi restituirea imobilului situat în Galaţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1387 din 30 septembrie 2005 a Tribunalului Galaţi, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamant, s-a dispus anularea dispoziţiei sus-menţionate şi a fost obligată Primăria municipiului Galaţi să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantului, imobilul situat la adresa indicată, compus din teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţie formată din 4 camere.
În pronunţarea acestei sentinţe civile, prima instanţă a reţinut că notificarea adresată Primăriei municipiului Galaţi, la data de 12 noiembrie 2001, de către reclamant, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, a fost respinsă deoarece nu s-au dovedit dreptul de proprietate asupra bunului şi deposedarea proprietarului.
Conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, solicitantul trebuie să depună actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor, odată cu notificarea sau, în termen de cel mult 18 luni, de la data intrării în vigoare a legii arătate. Textul de lege nu face nicio referire la obligaţia titularului notificării de a face dovada deposedării, o asemenea obligaţie nerezultând nici din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin HG nr. 498/2003.
Reclamantul a depus la dosar acte de stare civilă privind pe părinţii săi, precum şi ordinul de moştenire nr. 1122 din 5 martie 2003, din care rezultă că este unicul moştenitor al lui R.M., ceea ce îi conferă calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte aspectul referitor la depunerea actelor ulterior expirării termenului de 1 iulie 2003, art. 23 pct. 3 din HG nr. 498/2003 prevede că actele solicitate în mod expres de către entităţile investite cu soluţionarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă entitatea respectivă consideră că sunt esenţiale pentru soluţionarea notificării şi dacă nu s-a emis deja decizie de soluţionare.
Rezultă, astfel, că înscrisurile esenţiale, care au fost solicitate de Comisia Legii nr. 10/2001, pot fi depuse şi ulterior termenului prevăzut de art. 22 din Lege, respectiv în faza judiciară, când urmează să fie avute în vedere de către instanţa de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 40A din 21 februarie 2006 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de către pârâtă şi a fost schimbată în tot sentinţa civilă atacată, în sensul că s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamant.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilului în litigiu, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2710 din 4 iulie 1921 şi calitatea sa de moştenitor de pe urma părinţilor, conform actelor de stare civilă şi ordinului de moştenire sus-menţionat.
De asemenea, dovezile respective puteau fi depuse până la soluţionarea notificării, după cum rezultă din art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv şi în faza judiciară, în cadrul căreia se aplică regulile de drept comun, potrivit cărora, părţile pot să se folosească de toate probele admisibile, în dovedirea pretenţiilor lor.
A mai reţinut Curtea de Apel că, deşi nu s-au depus acte în legătură cu preluarea imobilului, faptul că acesta se regăseşte în patrimoniul statului după data indicată de reclamant ca reprezentând data preluării, determină o prezumţie relativă de preluare abuzivă. Cum nu s-au administrat probe în sensul contrar deposedării, imobilul aflându-se în patrimoniul statului din moment ce pe teren s-a construit un bloc de locuinţe, instanţa de fond a apreciat, în mod corect, ca fiind dovedită, preluarea abuzivă a bunului.
Cu toate acestea, în mod greşit s-a dispus restituirea imobilului, în condiţiile în care, din actele depuse la dosar rezultă că terenul în suprafaţă de 200 mp este ocupat de un bloc de locuinţe, iar vechea construcţie nu mai există.
În acest caz, reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, dar o asemenea cerere nu este posibilă, instanţa de apel neputând schimba, în sensul celor arătate, soluţia tribunalului.
Ca atare, singura soluţie care se impune este cea de respingere a contestaţiei.
Prin Decizia civilă nr. 3592 din 3 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de către reclamanta R.S. (continuatoare a reclamantului R.B., decedat pe parcursul procesului) împotriva hotărârii instanţei de apel, care a fost casată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte a reţinut că reclamantul R.B. a decedat la data de 4 octombrie 2005, în timp ce procesul se afla în faza apelului, Decizia acestei instanţe fiind lovită de nulitate deoarece a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană decedată.
Una dintre condiţiile necesare în procesul civil pentru a avea calitatea de parte este aceea ca persoana să aibă capacitate procesuală de folosinţă, în condiţiile art. 41 C. proc. civ., cerinţă care nu a fost îndeplinită de reclamant.
Prin Decizia civilă nr. 434 A din 20 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de către Primăria municipiului Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 1387 din 30 septembrie 2005 a Tribunalului Galaţi, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a respins ca nefondată, contestaţia formulată de către reclamant, prin moştenitor legal R.S.
Instanţa de apel a reţinut că s-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu în persoana autorilor reclamantului şi calitatea sa de moştenitor de pe urma acestora; înscrisurile pot fi depuse şi în faza judiciară a soluţionării notificării, iar preluarea abuzivă a imobilului a fost dovedită prin operarea unei prezumţii relative de preluare, raportată la faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului.
Restituirea bunului către reclamant este, însă, greşită, deoarece terenul este ocupat de un bloc de locuinţe, iar construcţia nu mai există.
A mai reţinut instanţa de apel că, în rejudecarea apelului, moştenitoarea reclamantului a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, recunoscând astfel că terenul ar fi afectat de utilităţi public (bloc de locuinţe) însă, potrivit art. 294 C. proc. civ., în această fază procesuală nu se pot face cereri noi.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii şi, pe fond, obligarea intimatei pârâte la acordarea măsurilor reparatorii, în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, sau obligarea acesteia la emiterea unei decizii de acordare a drepturilor băneşti, pentru bunul în litigiu.
În motivarea cererii, recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii deoarece a considerat că, din actele depuse la dosar, rezultă cu certitudine că suprafaţa de teren solicitată este ocupată, în prezent, de un bloc.
Au fost avute în vedere doar două adrese emise de Direcţia Gestiunea Patrimoniului din cadrul Primăriei Galaţi, nr. 53540 din 3 iunie 2005 şi nr. 53582 din 30 iunie 2005, din care ar reieşi acest aspect , fără să ţină seama de alte două adrese emise de Direcţia Economică a Primăriei (nr. 53586 din 24 mai 2005) şi, respectiv de Direcţia de Impozite, taxe şi alte venituri, din cadrul Primăriei (nr. 53588/7 iunie 2005), din care rezultă că imobilul în litigiu nu figurează în registrul inventar şi în evidenţa fiscală.
În plus, la dosar nu au fost depuse nicio schiţă, nicun plan de situaţie sau de amplasament al imobilului, neputându-se considera ca dovedită edificarea blocului de locuinţe şi înlăturată astfel restituirea în natură.
Era necesară efectuarea unei expertize topo care să identifice terenul şi să stabilească dacă pe amplasamentul acestuia se află sau nu o construcţie.
Curtea de Apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii deoarece, chiar dacă reclamanta nu a formulat un capăt de cerere privind acordarea despăgubirilor prin echivalent, instanţa trebuia să facă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi să oblige Primăria să-i acorde despăgubiri.
Pârâtei îi incumbă, în mod legal, obligaţia de a oferi despăgubiri petentului, dacă imobilul nu poate fi restituit în natură.
Pe de altă parte, împrejurarea că nu există o asemenea posibilitate de reparaţie a fost comunicată reclamantei doar în faza apelului, aceasta luând cunoştinţă de acest aspect de abia în faza judiciară menţionată. Or, instanţa trebuia să dispună obligarea Primăriei să acorde despăgubiri, din moment ce a reţinut dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, a reclamantului.
De asemenea, Curtea de Apel nu a luat act că notificarea depusă de către reclamant reprezenta o manifestare generală de voinţă, de a beneficia de dispoziţiile favorabile ale Legii nr. 10/2001, al cărei principiu de bază este cel al restituirii în natură, în condiţiile art. 9.
Astfel, obiectul notificării, retrocedare sau acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, nu este relevant, unitatea deţinătoare urmând să stabilească modul de reparaţie cuvenit, conform legii.
Deşi legal citată cu menţiunea depunerii întâmpinării, intimata pârâtă nu a înregistrat acest act procedural în dosar.
Analizând Decizia civilă recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Mai întâi, trebuie precizat că susţinerile referitoare la incertitudinea ocupării terenului în litigiu de către un bloc de locuinţe, în raport de omisiunea verificării anumitor înscrisuri nu pot fi examinate în cadrul prezentului recurs deoarece se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., într-o redactare anterioară, abrogat la data pronunţării deciziei atacate, conform art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005.
În ceea ce priveşte invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceasta este eronată şi nu va fi analizată de Înalta Curte deoarece niciuna dintre criticile recurentei nu se referă la interpretarea greşită a actului juridic civil dedus judecăţii, care ar schimba natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile recurentei sunt însă întemeiate.
Astfel, faţă de situaţia juridică a imobilului, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel şi care nu mai poate fi schimbată de Înalta Curte, printr-o reapreciere a probelor administrate, în mod corect, această instanţă a constatat că nu este posibilă restituirea în natură, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală. Textul legal menţionat prevede că: „…pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent".
Cu toate acestea, printr-o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept substanţial şi de drept material, Curtea de Apel a considerat că recurenta nu este îndreptăţită nici la măsuri reparatorii prin echivalent deoarece solicitarea părţii pentru această modalitate de reparaţie ar reprezenta o cerere nouă în apel, care nu poate fi luată în considerare faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului pretins, deţinătorul imobilului sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, este obligată să emită o dispoziţie sau decizie motivată, prin care să propună persoanei îndreptăţite măsuri reparatorii prin echivalent.
Această obligaţie de a propune măsuri reparatorii în echivalent reprezintă o obligaţie legală, stabilită în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării prin dispoziţiile textului de lege menţionat mai sus. Ca atare, îndeplinirea acestei obligaţii de către organismul respectiv, în mod voluntar, sau stabilirea în sarcina sa, prin intermediul instanţei, nu este condiţionată de formularea unei cereri exprese de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, din partea solicitantul, ci intervine, în mod firesc, ca alternativă obligatorie la imposibilitatea restituirii în natură a bunului.
Cerinţele prevăzute de lege pentru beneficierea de asemenea măsuri din partea solicitantului sunt formularea notificării în termen legal şi efectuarea dovezilor privind calitatea de persoană îndreptăţită a acestuia, condiţii îndeplinite în speţă şi care nu mai pot fi repuse în discuţie faţă de Decizia Curţii de Apel, necontestată sub acest aspect.
Ca atare, solicitarea reclamantei, de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, formulată în cursul apelului, nu reprezintă o cerere nouă în această cale de atac, în sensul dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. Curtea a procedat, astfel, la o greşită aplicare a dispoziţiilor textului de lege indicat, atunci când nu a examinat pretenţiile reclamantei în legătură cu măsurile reparatorii în echivalent, pe motiv că ar reprezenta o cerere nouă în apel.
Pe de altă parte, a încălcat şi dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 întrucât, deşi a reţinut îndeplinirea tuturor cerinţelor prevăzute de actul normativ în discuţie, pentru ca reclamanta să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul care a aparţinut autorilor săi, şi pentru care nu este posibilă restituirea în natură, nu a obligat Primăria să propună reparaţia prin echivalent.
În această interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale în materie, s-ar ajunge ca reclamanta să nu obţină nicio reparaţie pentru bunul pierdut în mod nelegal de autorii săi, ceea ce ar aduce un prejudiciu de neadmis, atât faţă de legislaţia internă actuală, care recunoaşte şi garantează dreptul de proprietate, cât şi faţă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care, în art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, reglementează dreptul unei persoane de a se bucura pe deplin de proprietatea sa.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale deja expuse pe parcursul prezentelor considerente, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va modifica în parte, în sensul că, va admite în parte acţiunea reclamantei şi o va obliga pe pârâtă să emit o nouă dispoziţie prin care să propună acesteia măsuri reparatorii in echivalent pentru imobilul în litigiu, alcătuit din teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţie.
Va anula dispoziţia nr. 1538 din 11 aprilie 2005 emisă de pârâtă, pentru acelaşi imobil.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei civile recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta R.S. împotriva deciziei nr. 434/A din 20 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia în sensul că:
Admite în parte acţiunea şi obligă pe pârâtă să emită o nouă dispoziţie prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul alcătuit din teren în suprafaţa de 200 mp şi construcţie.
Anulează dispoziţia nr. 1538 din 11 aprilie 2005 emisă de pârâtă pentru acelaşi imobil.
Menţine celelalte dispoziţii ale decizie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5240/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5183/2007. Civil → |
|---|
