ICCJ. Decizia nr. 5183/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5183
Dosar nr. 31.063/3/2007
Şedinţa publică din 24 septembrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 septembrie 2007 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 31.063/3/2007 B.D.M. şi M.I. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul General să emită o dispoziţie prin care să dea curs cererii conţinută în notificarea adresată acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la retrocedarea imobilului situat în Bucureşti, şi obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 lei pe zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că deşi au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 de la data de 6 noiembrie 2001 şi a completat această notificare cu toate actele necesare, nici până la data înregistrării acţiunii nu au primit vreun răspuns privind modul de soluţionare a notificării.
Prin sentinţa civilă nr. 1479 din 14 noiembrie 2007 Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamanţii B.D.M. şi M.I., obligând Primarul Municipiului Bucureşti să răspundă prin dispoziţie motivată la notificarea formulată de reclamanţi privind restituirea imobilului din Bucureşti.
Cât priveşte capătul de cerere referitor la acordarea daunelor cominatorii, acesta a fost respins ca inadmisibil.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, înainte de republicare, potrivit căruia unitatea deţinătoare avea obligaţia soluţionării notificării printr-o decizie sau dispoziţie motivată, într-un termen imperativ de 60 zile, care operează de la depunerea notificării sau de la data completării actelor doveditoare.
În speţă, instanţa a constatat că deşi reclamanţii au depus notificarea pentru restituirea imobilului din Bucureşti, la data de 6 noiembrie 2001 şi odată cu aceasta şi actele doveditoare, nici după 6 ani pârâtul nu a procedat la soluţionarea notificării. Depăşirea termenului de 60 de zile pentru soluţionarea notificării îi este culpabilă în exclusivitate pârâtului, faţă de împrejurarea că acesta nu a solicitat prin adrese comunicate reclamanţilor completarea înscrisurilor doveditoare pentru a se putea prevala, aşa cum a arătat în întâmpinare, de nedepunerea acestora ca şi motiv de nesoluţionare a cererii.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis cererea reclamanţilor şi a dispus obligarea Municipiului Bucureşti prin primarul general să emită, o dispoziţie motivată de soluţionare a notificării privind imobilul din Bucureşti.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la acordarea daunelor cominatorii, tribunalul a concluzionat că acesta este inadmisibil, deoarece executarea în natură a obligaţiei de a face cu caracter intuituu personae este asigurată prin introducerea prevederilor art. 5802-5803 C. proc. civ., care reglementează aplicarea amenzii civile pentru neexecutarea obligaţiilor de „a face" intuituu personae în faza executării silite.
Pe de altă parte, faţă de modificările Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459 din 6 decembrie 2006, dispoziţiunile art. 25 din Legea nr. 10/2001 nu prevăd sancţiunea daunelor cominatorii în situaţia în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea în termenul de 60 zile de la înregistrarea acestuia ori de la data depunerii sau completării actelor doveditoare.
Prin Decizia nr. 40 din 23 ianuarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor ale căror critici s-au axat pe modul de soluţionare al capătului de cerere privind acordarea daunelor cominatorii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a concluzionat, referindu-se la Decizia XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii că într-adevăr dispoziţiunile art. 5803 alin. (1) C. proc. civ. nu excludeau la data aceea obligarea debitorului la plata daunelor cominatorii, cât timp nicio dispoziţie a legii nu exclude această posibilitate după modificarea art. 5803 C. proc. civ. prin Legea nr. 459/2006 edictată ulterior deciziei XX din 12 decembrie 2005. Posibilitatea acordării daunelor cominatorii a fost înlăturată deoarece debitorul obligaţiei personale de „a face" poate fi constrâns pentru îndeplinirea ei numai prin aplicarea unei amenzi civile. Ca urmare, reclamanţii nu mai au dreptul de a recurge la obligarea debitorului obligaţiei de „a face" la plata daunelor cominatorii.
Împotriva deciziei civile nr. 40 din 23 ianuarie 2008 au declarat recurs reclamanţii.
În susţinerea recursului, neîncadrat în vreuna din ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., se critică Decizia sub aspectul modului de soluţionare al capătului de cerere vizând acordarea daunelor cominatorii, invocând caracterul obligatoriu al deciziei nr. 20 din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii; - recurenţii arată că şi la data pronunţării acesteia se punea problema admisibilităţii sau inadmisibilităţii cererii de acordare a daunelor cominatorii în condiţiile existenţei şi a altor forme legale de sancţionare a debitorului obligaţiei de „a face" cu caracter intuituu personae.
Recursul este nefondat.
Într-adevăr, prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii s-a statuat că dispoziţiunile art. 5803 C. proc. civ. nu exclud dreptul creditorului obligaţiei de „a face" cu caracter intuituu personae de a recurge la obligarea debitorului la plata daunelor cominatorii, de vreme ce nicio dispoziţie legală nu înlătură această posibilitate, numai că Decizia a fost pronunţată anterior edictării Legii nr. 459/2006 prin care au fost modificate prevederile art. 5803 C. proc. civ.
Potrivit textului de lege al art. 5803 alin. (1) C. proc. civ. în forma actuală, dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită de o altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile ... în favoarea statului, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzută în titlul executoriu.
Dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului, la cererea creditorului va fixa o sumă datorată statului cu acest titlu ... iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlu, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune interese.
Alineatul 5 al art. 5803 C. proc. civ. statuează expres că pentru neexecutarea obligaţiilor de a face ce nu pot fi îndeplinite de o altă persoană nu se pot acorda daune cominatorii.
În raport de prevederile art. 5803 C. proc. civ., corect prin hotărârile pronunţate nu au fost acordate reclamanţilor daune cominatorii pe zi de întârziere, aceştia fiind îndreptăţiţi în condiţiile art. 5803 alin. (2) C. proc. civ. de a solicita doar daune interese pentru neexecutare sau executare cu întârziere.
Forţa obligatorie a dispoziţiunilor legale, respectiv art. 5803 C. proc. civ. care reprezintă un izvor de drept, primează deciziei 20 decembrie 2005 pronunţată în recursul în interesul legii, deoarece aceasta nu este un izvor de drept, iar obligativitatea aplicării acesteia decurge din necesitatea asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii. Cu alte cuvinte, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recursul în interesul legii trebuie să se plieze pe dispoziţiunile legale a căror interpretare şi aplicare unitară trebuie asigurată.
În raport de succesiunea temporală a dispoziţiunilor legale în speţă procedurale şi a raportului dintre forţa obligatorie a acestora şi deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 329 C. proc. civ. se constată că recursul declarat de reclamanţii B.D.M. şi M.I. este nefondat, urmând a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii B.D.M. şi M.I. împotriva deciziei nr. 40 din 23 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5242/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5028/2007. Civil → |
|---|
