ICCJ. Decizia nr. 5315/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5315
Dosar nr. 104/42/200.
Şedinţa publică din 29 iunie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
La data de 23 august 2006 reclamantul C.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata sumei de 490.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale deoarece reclamantului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin soluţiile nelegale şi netemeinice pronunţate de autorităţile judiciare române.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a solicitat Primului procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău revizuirea sentinţei penale nr. 926 din 23 mai 1996 pronunţată de Judecătoria Buzău. Printre motivele cererii de revizuire s-au invocat neconfirmarea rechizitoriului de către Primul procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău şi nesesizarea legală a instanţei de judecată, motive care atrag nulitatea hotărârii şi care conduceau la casarea acesteia.
Prin cererea din 18 septembrie 2006 reclamantul C.G.E. a precizat că eroarea judiciară la care a făcut referire a fost săvârşită în dosarul nr. 5885/2005 al Judecătoriei Buzău, iar temeiul acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., aşa încât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât prin întâmpinare a rămas fără obiect.
Cererea introductivă de instanţă a fost reformulată de reclamant la data de 9 octombrie 2006 în sensul că solicită a se constata că prin respingerea cererii de revizuire a sentinţei penale nr. 926 din 23 mai 1996 a Judecătoriei Buzău, în condiţiile în care existau motive pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac, s-a comis o gravă eroare judiciară, eroare care i-a încălcat reclamantului dreptul la un proces echitabil, drept protejat de art. 6 paragr. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi pe cale de consecinţă a cerut obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 490.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Buzău, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1217 din 24 noiembrie 2006, a respins excepţia de tardivitate a acţiunii şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea promovată de reclamantul C.G.E.
Soluţia tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, care, prin Decizia nr. 85 din 23 februarie 2007, a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au motivat, în esenţă, că reclamantul nu a făcut dovada că în privinţa sa a fost săvârşită o eroare judiciară în sensul dispoziţiilor art. 504-506 C. proc. pen., existenţa acestei erori fiind circumscrisă doar la situaţiile avute în vedere de legiuitor.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.G.E.. Fără a aduce critici concrete hotărârilor pronunţate în cauză, în dezvoltarea recursului reclamantul a menţionat că acţiunea sa a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, coroborat cu art. 4 paragr. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi pe prevederile art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, texte care nu au fost respectate în cauză.
Recursul nu este fondat.
Prin rechizitoriul din 30 iunie 1995 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău reclamantul C.G.E. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută şi pedepsită de art. 239 alin. (2) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 926 din 23 mai 1996 Judecătoria Buzău l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni, cu executare în regim de detenţie. Soluţia de condamnare dată de judecătorie a fost confirmată de Tribunalul Buzău prin Decizia penală nr. 622 din 19 octombrie 1997 şi de Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia penală nr. 300 din 31 martie 1998, care au respins apelul, respectiv recursul, exercitate de reclamant.
În temeiul mandatului de executare nr. 1336/1996 emis de Judecătoria Buzău, reclamantul a executat efectiv pedeapsa aplicată în perioada 3 martie 1998, când a fost pus în stare de arest şi până la 10 decembrie 1999.
Reclamantul C.G.E. a formulat cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 926 din 23 martie 1996 a Judecătoriei Buzău, cerere respinsă prin sentinţa penală nr. 1409 din 7 iulie 2005 pronunţată de aceiaşi instanţă. Sentinţa prin care s-a respins cererea de revizuire a fost confirmată de Tribunalul Buzău prin Decizia penală nr. 356 din 6 octombrie 2005 şi de Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia penală nr. 990 din 9 noiembrie 2005, care au respins apelul, respectiv recursul, declarate de reclamant.
În litigiul de faţă, reclamantul C.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca în temeiul art. 504-507 C. proc. pen., să fie obligat la plata sumei de 490.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, considerând că respingerea cererii de revizuire a sentinţei penale de condamnare constituie o gravă eroare judiciară şi o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, cât timp existau motive întemeiate pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau neglijenţă gravă".
Conform textului constituţional, răspunderea patrimonială a statului „este stabilită în condiţiile legii", condiţii stipulate în art. 504 C. proc. pen. Potrivit alin. (1) al articolului citat „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare", iar alin. (2) prevede că „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".
Este evident că reclamantul nu se regăseşte în nici una dintre aceste situaţii pentru a fi îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale a statului. Faptul că legiuitorul a reglementat, în mod expres şi limitativ, doar situaţiile menţionate pentru angajarea răspunderii statului, nu are semnificaţia unei încălcări a ideii de dreptate, ca valoare supremă într-un stat de drept şi nici nu constituie o limitare a accesului liber la justiţie, principiu prevăzut în art. 21 din Constituţie, după cum nu reprezintă o violare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragr. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât este la latitudinea legislatorului să stabilească atari condiţii şi limitări.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamantului se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva deciziei nr. 85 din 23 februarie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5605/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5292/2007. Civil → |
|---|
