ICCJ. Decizia nr. 5722/2007. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5722
Dosar nr. 2625/88/2007
Şedinţa publică din 10 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia civilă, comercială şi de contencios administrativ, reclamanţii A.M., ş.a., au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea şi Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea pârâţilor la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu, egală cu indemnizaţia brută lunară din luna anterioară plecării în concediu, pentru anii 2005 - 2006, actualizate cu rata inflaţiei.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti s-a prevăzut dreptul personalului căruia îi este aplicabilă dispoziţia legală, la o primă egală cu indemnizaţia brută lunară din luna anterioară plecării în concediu.
Prin art. 7 alin. (3) din Legea nr. 512/2004 privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul 2005, s-a prevăzut că aplicarea acestor dispoziţii se suspendă până la data de 31 decembrie 2005, deşi art. 18 C. muncii prevedea în mod imperativ că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări.
De altfel, câtă vreme este vorba de un drept fundamental ce se încadrează în dispoziţia constituţională privind dreptul la muncă, consacrat de art. 38 din Constituţia României din 1991, acesta nu poate fi îngrădit, ci eventual restrâns, în situaţiile prevăzute limitativ de art. 49 alin. (1), iar restrângerea trebuie să fie proporţională cu dispoziţia care a determinat-o şi nu poate atinge însăşi existenţa dreptului, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.
Prin întâmpinare, pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa au invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a necompetenţei materiale a instanţei.
Tribunalul Tulcea, secţia civilă, comercială şi contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 520 din 5 martie 2008, a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, precum şi cea a necompetenţei materiale a instanţei. Prin aceeaşi sentinţă, a fost admisă acţiunea reclamanţilor şi au fost obligaţi pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa să plătească reclamanţilor o despăgubire constând în prima de concediu egală cu indemnizaţia brută lunară din luna anterioară plecării în concediu, aferentă anilor 2005 şi 2006, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective. A fost admisă şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, care a fost obligat să aloce fondurile necesare plăţii despăgubirilor la care au fost obligaţi pârâţii.
Pentru a hotărî astfel, pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că drepturile solicitate de reclamanţi au fost prevăzute de art. 1 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti.
Ulterior, prin art. 3 din OUG nr. 33 din 26 februarie 2001, s-a dispus suspendarea acordării acestor drepturi până la data de 1 ianuarie 2002, iar prin OUG nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-au abrogat aceste dispoziţii.
În raport de această situaţie, dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste cu începere de la data de 1 ianuarie 2003, fiind în contradicţie cu Legea nr. 375/2003 privind revizuirea Constituţiei, care la art. 49 alin. (2) prevede că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi să fie aplicată nedis criminatoriu.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 18 C. muncii, în vigoare la data suspendării, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Pe de altă parte, prin măsura suspendării acordării drepturilor băneşti, au fost încălcate dispoziţiile art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, semnată de România la data de 14 decembrie 1955, precum şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În ce priveşte excepţia necompetenţei materiale, s-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de OUG nr. 27/2006 relativ la competenţă, întrucât în speţă nu este vorba de o nemulţumire a modului de stabilire a drepturilor salariale reglementat de art. 36 din acest act normativ, ci de plata unei despăgubiri ca urmare a unei discriminări.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat recurs în termen legal pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a criticat sentinţa pentru următoarele motive:
Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe, în condiţiile în care potrivit art. 36 alin. (2) din OUG nr. 27/2006, competenţa de soluţionare revine Curţii de Apel Bucureşti.
Prin Decizia în interesul legii nr. XXIII pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a stabilit că prima de concediu se acordă numai pentru perioada anilor 2001 - 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996.
In prezent, actul normativ care reglementează salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei este OUG nr. 27/2006 modificată prin Legea nr. 45/2007.
Nu se putea dispune plata reactualizată a drepturilor în situaţia în care recurenta, ca instituţie bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, faţă de dispoziţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice.
Recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a criticat Decizia pentru următoarele motive:
Se reia ultima critică formulată în recursul susmenţionat, arătându-se că Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instituţie bugetară, nu poate sa înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fată de Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, nu se putea admite capătul de cerere privind actualizarea decât până la data de 7 mai 2007 când s-a pronunţat această decizie. Aceasta este data la care a intervenit recunoaşterea dreptului, ce nu putea fi făcută în lipsa temeiului legal decât de instanţa supremă sau de legiuitor.
În recursul său, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a criticat sentinţa tribunalului arătând că nu poate fi obligat să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti întrucât, potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice nr. 500/2002, elaborarea bugetului oricărei autorităţi sau instituţii publice reprezintă un complex de activităţi care, în final, sunt supuse cenzurii Parlamentului, deci legislativului, el neavând vreo prerogativă legală în acest sens.
Verificând legalitatea sentinţei recurate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
Într-adevăr, prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, s-a statuat în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 introdus prin OG nr. 83/2000, prima de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, se acordă, pentru magistraţi şi personalul auxiliar, pe lângă indemnizaţia de concediu, numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţia legală susmenţionată.
Din motivarea sentinţei recurate rezultă că instanţa a avut în vedere argumente de drept, atât intern cât şi comunitar, reţinând că prin neacordarea primei de concediu categoriei profesionale a magistraţilor se creează o discriminare faţă de alte categorii profesionale.
Aceste considerente nu au fost criticate pe calea recursului şi nici nu au fost avute în vedere la data pronunţării deciziei în interesul legii, după cum rezultă din motivarea acesteia.
În acelaşi timp, în motivarea sentinţei s-a făcut referire la art. 241 din OUG nr. 27/2006, aprobată şi modificată prin Legea nr. 45/2007, prin care li s-a recunoscut magistraţilor dreptul la acordarea primei de concediu, aspect consemnat şi în cererea de recurs.
În ceea ce priveşte ultima critică de recurs, urmează a se avea în vedere efectele unei hotărâri judecătoreşti şi normele legale invocate în fundamentarea acesteia; în ce priveşte actualizarea, în motivarea sentinţei s-au făcut referiri la norma specială legală incidenţă, aplicare necriticată pe calea recursului.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa:
Referitor la primul motiv de recurs, urmează a se avea în vedere, pe lângă faptul că acest pârât nu are interes să formuleze apărări pentru o altă parte, şi cele arătate mai sus faţă de ultima critică de recurs analizată.
Cea de-a doua critică de recurs se referă la o decizie în interesul legii având ca obiect sporul de vechime, alt obiect decât cel al litigiului de faţă.
In ce priveşte recursul formulat de Ministerul Economiei şi Finanţelor acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Potrivit procedurii bugetare, reglementate de Legea nr. 500/2002, Decizia finală privind conţinutul bugetului nu aparţine Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta fiind un atribut exclusiv al legiuitorului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice "Parlamentul adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta", iar potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (2), Guvernul "asigură elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, în cadrul termenului limită, prevăzut de prezenta lege".
Potrivit dispoziţiilor art. 19 lit. g) Ministerul Finanţelor Publice "analizează propunerile de buget în etapa de elaborare a bugetelor " şi, potrivit celor de la lit. k) "stabileşte conţinutul, forma de prezentare şi structura programelor elaborate de ordonatorii principali de credite".
Pe de altă parte, legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar".
In considerarea acestor dispoziţii legale, art. 5 lit. f) din HG nr. 386 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Finanţelor, prevede că "în îndeplinirea atribuţiilor sale, Ministerul Economie şi Finanţelor este autorizat să refuze cererile de finanţare de la bugetul de stat, de suplimentare şi de virare a creditelor bugetare, în cazurile în care acestea nu îndeplinesc condiţiile legale sau se abat de la reglementările în vigoare ".
Din coroborarea dispoziţiilor legale invocate, rezultă că responsabilitatea Ministerul Economiei şi Finanţelor priveşte faza de proiect bugetar, pe care îl întocmeşte pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, respectând procedura reglementată de Legea privind finanţele publice.
In ceea ce priveşte eventualele rectificări de buget, acestea sunt supuse procedurilor privind elaborarea bugetelor anuale iniţiale, ordonatorii principali de credite putând formula în condiţiile art. 49 cereri de deschidere de credite.
Ministerul Economiei şi Finanţelor, deşi are un rol de sinteză în activitatea privind finanţele publice, este la rândul său un ordonator principal de credite cu buget propriu, care nu poate, potrivit art. 4 din legea menţionată, depăşi limitele maxime ale sumelor aprobate la capitolul cheltuieli în bugetul său.
Dispoziţiile art. 47 alin. (4) reglementează principiile de execuţie bugetară potrivit cărora creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite.
De altfel, printre atribuţiile Ministerul Economiei şi Finanţelor cuprinse în HG 386/2007 privind organizarea şi funcţionarea acestui minister, nu se regăseşte şi aceea de a aloca fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuţii legate de întocmirea proiectelor de legi, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
In consecinţă, în speţă, Ministerul Economiei şi Finanţelor, ordonator principal de credite, nu poate fi obligat să aloce fonduri în vederea efectuării plăţilor decurgând din drepturi salariale ale angajaţilor altui ordonator principal de credite, respectiv Ministerul Justiţiei, neavând potrivit dispoziţiilor legale atribuţii în acest sens.
Pe de altă parte, se constată că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are încheiate raporturi juridice sau de altă natură obligaţională nici cu reclamanţii, nici cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, calitatea sa procesuală pasivă nefiind dovedită.
In raport de cele ce preced, se va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va casa în parte sentinţa recurată, în sensul că se va respinge acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 520 din 5 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă.
Casează în parte sentinţa recurată, în sensul că respinge acţiunea faţă de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge recursurile declarate de Ministerul Public,Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5949/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5141/2007. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
