ICCJ. Decizia nr. 5949/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5949
Dosar nr. 2854/2/2007
Şedinţa publică din 16 octombrie 2008
Asupra recursurilor civile de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 918F din 5 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins excepţia tardivităţii contestaţiei.
A admis contestaţia formulată de contestatoarea B.R., în contradictoriu cu intimata SC R.C. SA.
A anulat dispoziţia motivată, emisă de SC R.C. SA la data de 13 decembrie 2001 şi a obligat pe intimată să soluţioneze cererea de restituire în natură a imobilului situat în comuna Voluntari, judeţul Ilfov, compus din teren în suprafaţă de 3,45 ha şi construcţie.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin notificare, petenta B.R. a solicitat restituirea în natură a imobilului ce alcătuia „Ferma B.", iar prin dispoziţia motivată din 13 decembrie 2001, emisă de R.C. SA, s-a răspuns notificării, în sensul că nu se poate da curs cererii, deoarece competenţa de soluţionare a notificării aparţine A.P.A.P.S., unitatea deţinătoare fiind societate privatizată.
Tribunalul nu a reţinut susţinerile intimatei că dispoziţia motivată a fost comunicată la 13 decembrie 2001, deoarece la dosar nu există dovada primirii scrisorii recomandate, ci doar borderoul de expediţie. Pe de altă parte, comunicarea făcută la domiciliul mandatarului N.M. nu poate fi considerată ca valabilă, deoarece, conform procurii, mandatarul era împuternicit să o reprezinte pe B.R. într-un proces de revendicare.
Deşi alăturat adresei nr. 5544 din 30 mai 2003, comunicată mandatarului contestatoarei a fost înaintată şi dispoziţia atacată, tribunalul a constatat că termenul de contestare nu curge de la momentul comunicării adresei, deoarece conţinutul celor două înscrisuri nu lămurea natura actului comunicat.
Termenul de formulare a contestaţiei a început să curgă de la data de 23 iunie 2003, din înscrisul comunicat reieşind că dispoziţia atacată reprezintă actul prin care intimata a soluţionat notificarea.
Pe fondul contestaţiei, tribunalul a constatat că, prin dispoziţia emisă, a fost soluţionată cererea formulată de N.M., fără a se preciza că acesta are calitatea de mandatar al mamei sale, B.R., deşi această calitate rezulta fără echivoc din cuprinsul cererii intitulată „revenire la notificare".
Prin urmare, unitatea deţinătoare nu a analizat cererea formulată de persoana îndreptăţită, ci cererea unei alte persoane, care a acţionat în calitate de mandatar.
Prin Decizia nr. 1459 din 9 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul declarat de SC R.C. SA împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins ca tardivă contestaţia.
A respins cererea de aderare la apel, formulată de B.R.
Instanţa de apel a reţinut că dispoziţia din 13 decembrie 2001 i-a fost comunicată contestatoarei la data de 11 iunie 2003, iar contestaţia a fost formulată la data de 25 iulie 2003.
Recursul declarat de contestatoare împotriva deciziei a fost admis prin Decizia nr. 10380 din 14 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa supremă a reţinut că, deşi intimata a susţinut că a comunicat dispoziţia către N.M., nu a făcut dovada comunicării, respectiv a confirmării de primire.
Abia la data de 24 iunie 2003, intimata a precizat că dispoziţia din 13 decembrie 2001 reprezintă actul prin care a fost soluţionată notificarea din 11 iunie 2001.
Modul defectuos în care a fost redactată dispoziţia, fără indicarea numărului notificării şi cu precizarea că se referă la cererea de restituire formulată de N.M., a crea.
convingerea contestatoarei că se soluţionase o altă notificare, formulată de fiul său.
Reinvestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 705 din 1 noiembrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de SC R. SA şi cererea de aderare la apel.
Curtea de apel a reţinut că unitatea deţinătoare nu a dat nici un răspuns persoanei îndreptăţite, ci unei alte persoane, care a acţionat în calitate de mandatar.
A mai reţinut curtea de apel că, în lipsa soluţionării notificării prin dispoziţie, nu se poate dispune restituirea în natură de către instanţa de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 130 din 20 februarie 2008, aceeaşi curte de apel a admis cererea formulată de N.M., în calitate de unic moştenitor al defunctei B.R., şi a dispus completarea deciziei nr. 705 din 1 noiembrie 2007, în sensul că a respins ca nefondată cererea de intervenţie în interesul apelantei SC R.C. SA formulată de intervenienta A.V.A.S.
Curtea de apel a reţinut că soluţia dată în cererea de intervenţie este aceeaşi cu soluţia dată apelului declarat de SC R.C. SA.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul N.M. şi intervenienta A.V.A.S.
Recurentul N.M. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat, în esenţă, că Decizia este nelegală, pentru că, în virtutea plenitudinii de competenţă, instanţele de judecată pot soluţiona pe fond cererea de restituire în natură. A invocat, în acest sens şi Decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitie.
A.V.A.S. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că notificarea nu a putut fi soluţionată, deoarece persoana îndreptăţită nu a depus actele doveditoare, deşi au fost solicitate de unitatea obligată să emită dispoziţie.
Criticile formulate de reclamant permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu sunt formulate omisso medio, astfel cum susţine pârâta.
Prin cererea de aderare la apel, reclamanta a solicitat obligarea entităţii notificate să emită dispoziţie de restituire în natură, menţionând că o altă interpretare ar însemna ca solicitantul să fie lăsat la bunul plac al unităţii notificate.
Recursul declarat de reclamant este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În cadrul procedurii administrative, unităţile deţinătoare au plenitudine de competenţă, pentru că sunt îndrituite să verifice îndeplinirea condiţiilor impuse de lege cu privire la natura preluării şi calitatea de persoană îndreptăţită, să stabilească măsurile reparatorii cuvenite şi să emită o decizie sau dispoziţie.
Plenitudinea de competenţă în etapa administrativă nu limitează, însă, competenţa instanţelor de judecată, sesizate cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În conformitate cu principiile constituţionale ale dreptului de acces la justiţie şi la un proces echitabil, şi în sistemul legii speciale de restituire, instanţele de judecată, odată ce au fost investite, au plenitudine de competenţă în soluţionarea cererii.
Plenitudinea de competenţă reprezintă dreptul, dar şi obligaţia pe care o are instanţa de a cerceta cauza cu privire la circumstanţele de fapt şi la normele de drept aplicabile, ceea ce înseamnă inclusiv competenţa de a stabili dacă restituirea în natură este posibilă.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în motivarea Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, dată în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12 noiembrie 2007, a arătat că „din moment ce s-a reglementat ca deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natura a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţia de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând Decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil".
Chiar dacă Decizia dată în interesul legii nu fusese publicată la data la care instanţa de apel a pronunţat Decizia atacată, ea a consacrat o practică constantă şi unitar conturată la nivelul instanţei supreme.
În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenientă, acesta este neavenit.
Recursul declarat de intervenientă va fi respins pentru următoarele considerente.
Potrivit dispoziţiilor art. 56 C. proc. civ., apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs.
În prezenta cauză, prin cererea depusă în apel la data de 20 iunie 2007, A.V.A.S. a intervenit în proces în interesul SC R. S.A.
Cererea de intervenţie în interesul pârâtei a fost încuviinţată în principiu, prin încheierea din 20 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, intervenientă stând în proces în această calitate.
Prin urmare, având calitatea de intervenient în interesul uneia din părţi, intervenientă nu putea uza de calea de atac a recursului, de care partea în interesul căreia a intervenit nu a uzat.
De aceea, în aplicarea dispoziţiilor mai sus enunţate Codul de prococedură civilă, recursul este neavenit şi va fi respins ca atare.
Faţă de cele arătate, se va admite recursul declarat de reclamant şi se va casa în parte Decizia atacată, în sensul că se va admite cererea de aderare la apel.
Se va desfiinţa în parte sentinţa pronunţată de tribunal, iar, faţă de împrejurarea că nici una dintre instanţe nu a analizat pe fond cererea de restituire, cauza va fi trimisă tribunalului pentru rejudecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului.
Se va menţine restul dispoziţiilor deciziei şi se va păstra restul dispoziţiilor sentinţei, iar recursul declarat de A.V.A.S. va fi respins ca neavenit.
Faţă de împrejurarea că nu s-a făcut dovada că intimata R.C. SA a efectuat cheltuieli de judecată în dosar reprezentând onorariu avocat, la dosar existând doar un ordin de plată, care nu menţionează cu ce titlu s-a făcut plata, se va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 705 din 1 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care o casează în parte.
Admite cererea de aderare la apel formulată de reclamant.
Desfiinţează în parte sentinţa nr. 918 din 5 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, şi trimite cauza acestui tribunal pentru rejudecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.
Respinge recursul declarat de intervenienta A.V.A.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Respinge cererea formulată de intimata SC R.C. SA pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6258/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5722/2007. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
