ICCJ. Decizia nr. 5845/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5845
Dosar nr. 709/90/2007
Şedinţa publică din 19 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 2 februarie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Grecia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei B.M.L., returnată în baza Acordului de readmisie încheiat cu această ţară şi aprobat prin HG nr. 635/1994, invocând incidenţa art. 38 lit. a) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 241 din 23 februarie 2007, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a respins cererea, reţinând că în preambulul Directivei nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004, cetăţenia Uniunii conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat, libera circulaţie constituind una din libertăţile fundamentale specifice pieţei comune.
Totodată, instanţa a reţinut că un atare drept nu poate fi restrâns, conform art. 27 din Directivă, ca de altminteri şi art. 2 din Protocolul 4 adiţional la CEDO, decât pentru motive de ordine publică, de siguranţă publică ori de sănătate publică, menţinerea ordinii publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, cu respectarea principiului proporţionalităţii în raport de conduita persoanei, condamnările penale anterioare neputând justifica prin ele însele restricţionarea unui asemenea drept.
Cum în speţa dedusă judecăţii retumarea pârâtei din Grecia s-a dispus fără a se face dovada existenţei vreuneia dintre condiţiile care justificau, conform reglementărilor mai sus arătate, restrângerea dreptului său la libera circulaţie, tribunalul a reţinut că solicitarea reclamantei se dovedeşte a fi neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 154/A din 12 aprilie 2007 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, pentru aceleaşi considerente de fapt şi de drept reţinute şi de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susţine că instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură, aceasta cu atât mai mult cu cât pârâta a recunoscut că a fost returnată din Grecia la data de 3 decembrie 2006 pentru nerespectarea condiţiilor de intrare şi şedere în această ţară.
Susţine recurenta că prin dispoziţiile legale mai sus arătate, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulaţie nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi ale Protocolului adiţional nr. 4 la CEDO (art. 2) dispoziţii prin care se garantează dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate dar se instituie şi restrângeri ale exerciţiului acestui drept.
De asemenea, recurenta afirmă că limitarea acestui drept este necesară în scopul evitării migraţiei ilegale, cetăţenii români având obligaţia de a respecta condiţiile de intrare şi de şedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, condiţii care nu au fost respectate de către pârât.
Totodată recurenta susţine că aprecierea instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greşită dat fiind că la data la care pârâta a fost returnată România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene, caz în care dispoziţiile Tratatului de aderare şi implicit, ale Directivei, nu erau obligatorii, aceasta cu atât mai mult cu cât, în opinia sa, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispoziţiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporţionalităţii iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna că principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Susţinerea recurentei în sensul inaplicabilităţii Directivei argumentat de faptul că la data returnării intimatului România nu era oficial membru al Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.
Astfel, la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulaţie România este membră a Uniunii Europene iar normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile caz în care, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Or, sub acest aspect, instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuia să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autorităţile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condiţiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Totodată, instanţa constată că este nefondată şi apărarea recurentei în sensul că pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele comunitare, cu referire însă la legea incidenţă situaţiei juridice, ca fiind aceea din momentul naşterii ei.
Astfel, atâta timp cât situaţia juridică ce a fost creată prin faptul şederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării şi cât timp la momentul la care se solicită restrângerea libertăţii de circulaţie normele (comunitate) incidente nu mai impun condiţii decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerinţe de şedere în spaţiul Uniunii, pe cale de consecinţă se aplică reglementarea mai favorabilă chiar dacă aceasta a intervenit ulterior petrecerii faptelor.
Aşadar, constatând incidenţa normelor comunitare şi faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminenţa, instanţele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exerciţiului dreptului la libera circulaţie, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 154/A din 12 aprilie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2007.
← ICCJ. Decizia nr. 5907/2007. Civil ICCJ. Decizia nr. 5885/2007. Civil → Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5845/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
