ICCJ. Decizia nr. 583/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 583.
Dosar nr. 7671/111/200.
Şedinţa publică din 19 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor a chemat în judecată pe pârâtul C.C., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulaţie pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 17 august 2006, în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu această ţară, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 105/C/2007 a respins cererea de chemare în judecată.
Sentinţa a rămas definitivă, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 94/A din 12 aprilie 2007 a Curţii de Apel Oradea.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut că din interpretarea art. 52 din Legea nr. 248/2005 rezultă că măsura instituită în condiţiile art. 38 putea fi dispusă până la data aderării României la Uniunea Europeană.
După aderare, restrângerea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor români, deveniţi conform art. 17 din Tratatul Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene, nu se poate face decât cu respectarea reglementărilor comunitare şi anume a Directivei nr. 38/2004 şi a Regulamentului 1612/1968, pentru motive ce ţin de ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte.
În motivarea cererii de recurs, este reiterată situaţia de fapt, returnarea pârâtului din Franţa în baza acordului de readmisie încheiat cu acest stat, se arată că art. 38 lit. a) din Lege nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 901 din 5 decembrie 2006, că dreptul la liberă circulaţie nu este absolut, ci este supus unor limitări legale stabilite prin Legea nr. 248/2005 în concordanţă cu documentele internaţionale la care România este parte, art. 2 alin. (4) din Protocolul nr. 4 la CEDO; art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Se mai susţine că art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 nu are o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act normativ şi nu există nici un impediment legal ca aceste texte să fie aplicate începând cu 1 ianuarie 2007.
Recursul nu este fondat.
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi deciziei instanţei de apel, la care reclamanta precizează a fi dispusă măsura restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulaţie în Franţa, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului la liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă, contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. 2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 17 august 2006 „pe motiv de şedere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 94/A din 12 aprilie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5842/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 5803/2007. Civil → |
|---|
