ICCJ. Decizia nr. 591/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 591
Dosar nr. 9694/1/200.
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 6 octombrie 2004, reclamanta SC S.D. SA a chemat în judecată pe pârâţii D.S., C.C., D.D. şi G.A. pentru a fi obligaţi să-i plătească despăgubiri civile în sumă de 10.406.855.406 lei.
Motivând în fapt acţiunea, reclamanta a susţinut că în anul 2002 pârâţii, consilieri în cadrul D.G.F.P. Bihor, au efectuat un control la reclamantă în urma cererii acesteia de rambursare a unor accize plătite bugetului de stat în perioada ianuarie-iunie 2002, prilej cu care au verificat modul în care reclamanta a calculat reducerea impozitului pe profit pentru investiţiile realizate în cursul anului 2001.
Sub cel din urmă aspect, pârâţii, potrivit susţinerilor din acţiune ale reclamantei, dând dovadă de rea-credinţă, cu intenţie, şi-au îndeplinit defectuos sarcinile care le reveneau prin aceea că au refuzat să admită reducerea profitului impozabil cu suma de 34.502.085.395 lei, deşi posibilitatea reducerii era prevăzută de OG nr. 27/1996, OUG nr. 217/1999 şi Legea nr. 189/2001, astfel că au cauzat reclamantei un prejudiciu total în valoare de 10.406.855.406 lei compus din 8.061.222.052 lei impozit pe profit pe anul 2001, 2.048.724.665 lei majorări de întârziere aferente şi 296.908.689 lei penalităţi de întârziere aferente.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 195 pct. 3 C. proCod Fiscal, potrivit cu care răspunderea statului şi a unităţilor administrativ teritoriale nu înlătură răspunderea funcţionarilor publici din cadrul organelor fiscale în exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a atribuţiilor de serviciu.
De asemenea, a invocat prevederile art. 998, art. 999, art. 1000 şi art. 1002 C. civ.
La 11 mai 2005 D.G.F.P. Bihor a intervenit în cauză în interesul pârâţilor, solicitând respingerea acţiunii.
Tribunalul Bihor a pronunţat sentinţa civilă nr. 896/c din 15 decembrie 2005, prin care a admis cererea de intervenţie accesorie, a respins cererea principală şi a obligat pe reclamantă să plătească pârâţilor 600 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 59/A din 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins cererea de sesizare formulată de reclamantă privind excepţia de nelegalitate a procesului verbal de control din 20 august 2002, precum şi, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei de primă instanţă.
SC S.D. SA a declarat recurs solicitând casarea deciziei date în apel şi retrimiterea dosarului la Curtea de Apel Oradea pentru o nouă judecată.
În acest scop reclamanta a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând primul motiv de recurs, reclamanta a susţinut că, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, a cerut instanţei de apel să sesizeze instanţa de contencios administrativ competentă cu cercetarea legalităţii procesului verbal de control din 20 august 2002, act administrativ de care depindea soluţionarea în fond a litigiului dedus judecăţii apelului, însă, în loc să suspende judecarea apelului şi să trimită dosarul la instanţa de contencios administrativ, instanţa de apel s-a pronunţat ea însăşi asupra excepţiei de nelegalitate, respingând cererea de sesizare.
Ca urmare, Decizia recurată este lovită de nulitate absolută.
În cadrul celui de al doilea motiv de recurs, reclamanta a imputat instanţei de apel că a motivat contradictoriu hotărârea pronunţată, deoarece, pe de o parte, a reţinut că reclamanta nu ar fi invocat nici un text de lege imperativ a cărui încălcare să atragă nulitatea procesului verbal, condiţie pentru aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte a hotărât că, faţă de inadmisibilitatea acţiunii, proba cu expertiza contabilă este inutilă şi neconcludentă, fiind respinsă în mod legal şi temeinic.
Analizând motivarea de mai sus, reclamanta a susţinut că proba a fost solicitată şi se impunea a fi administrată tocmai pentru a se demonstra nelegalitatea procesului verbal din 20 august 2002, iar invocarea excepţiei de nelegalitate a acestui proces verbal nu a avut ca scop „să obţină pe cale ocolită ceea ce nu a solicitat pe cale normală, cum tendenţios reţin magistraţii apelului, ci pentru că şi-a exercitat un drept procesual conferit prin lege, anume art. 4 mai sus invocat".
În fine, în cadrul ultimului motiv de recurs, reclamanta a susţinut că „instanţa de apel a dat o interpretare greşită art. 16 din Legea nr. 554/2004, reţinând că acest text condiţionează acţionarea în judecată a funcţionarului public care a participat la emiterea actului administrativ ilegal de promovarea unei acţiuni împotriva organului emitent al acelui act".
Potrivit reclamantei, corecta interpretare a textului legal menţionat este în sensul că legea creează în favoarea celui vătămat într-un drept al său libertatea unei opţiuni între a acţiona în justiţie numai organul emitent, fie pe acesta şi pe funcţionarul în culpă sau doar pe funcţionarul în culpă pentru a solicita obligarea la plata de despăgubiri.
De asemenea, în aceeaşi opinie, situaţia reglementată prin art. 16 din Legea nr. 554/2004 este comparabilă cu răspunderea comitentului pentru fapta prepusului reglementată prin art. 1000 C. civ., când „victima păgubită poate acţiona în justiţie fie pe comitent, fie pe comitent şi prepus, fie numai pe prepus", comitentul obligat la repararea pagubei produsă de prepus având posibilitatea acţiunii în regres împotriva prepusului său.
Recursul astfel motivat nu este întemeiat.
Pentru raţiuni de logică juridică va fi examinat mai întâi ultimul motiv de recurs.
Cu referire la însuşi litigiul dedus judecăţii, instanţele au hotărât că reclamanta, care nu a cerut anularea procesului verbal de control pe calea prevăzută de art. 16 din Legea nr. 554/2004, tinde a obţine de la pârâţi ceea ce a plătit în baza acelui proces verbal, folosind însă mijlocul reglementat prin art. 195 alin. (3) C. proCod Fiscal, dar neîndeplinind cerinţele acestuia întrucât nu a introdus în cauză instituţia publică din structura căreia fac parte pârâţii.
Raţionamentul este corect, cu menţiunea că legea aplicabilă este art. 13 din Legea nr. 29/1990 în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de control, iar nu Legea nr. 554/2004 şi art. 195 alin. (3) C. proCod Fiscal, acte normative intrate ulterior în vigoare.
Potrivit textului aplicabil, acţiunile în justiţie puteau fi formulate şi personal împotriva funcţionarului autorităţii pârâte, care a elaborat actul administrativ, dacă se solicită despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, iar în caz de admitere a acţiunii, persoana respectivă va putea fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea administrativă.
Este în afara oricărui dubiu că reclamanta nu a utilizat mijloacele procesuale reglementate prin Legea nr. 29/1990, procesul verbal de control primind forţă deplină, nefiind posibil a se mai susţine, inclusiv pe calea acţiunii de faţă, că ar fi nelegal şi/sau netemeinic, iar pe cale de consecinţă nici că persoanele care l-au întocmit ar fi avut conduita imputată de reclamantă.
Aşadar, instanţa de apel, asemenea primei instanţe, a soluţionat procesul deplin legal pe cale de excepţie, fără a mai cerceta fondul prin prisma celor susţinute de reclamantă.
De altfel, nici nu pot fi examinate în sensul dat de reclamantă susţinerile acesteia din dezvoltarea motivului de recurs referitoare la interpretarea conţinutului art. 16 din Legea nr. 554/2004 prin analogie cu art. 1000 C. civ., din moment ce, aşa cum s-a arătat, aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în speţă.
În raport cu modul descris de rezolvare a cauzei, de asemenea legal instanţa de apel a respins cererea de sesizare a contenciosului administrativ, fiind evident că soluţionarea pricinii dedusă judecăţii sale nu depindea în nici un fel de actul administrativ (procesul-verbal de control) obiect al excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantă.
Faţă de aceeaşi soluţie dată cauzei era lipsită de concludenţă şi cererea de probaţiune în sprijinul nelegalităţii actului de control şi conduitei pârâţilor, astfel că nu există imputata contrarietate în motivarea deciziei recurate.
Răspunzând astfel motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi va respinge recursul potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de SC S.D. SA împotriva deciziei civile nr. 59/A din 18 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 587/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5205/2007. Civil → |
|---|
