ICCJ. Decizia nr. 5205/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5205
Dosar nr. 15597/2/200.
Şedinţa publică din 27 iunie 2007
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 2487/2004, B.S. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 367 din 13 septembrie 2004 emisă de S.N.P. P. SA, prin care i s-a respins notificarea privind restituirea unui imobil teren, depozit şi utilaje încorporate (3 rezervoare încorporate, magazii, construcţii situat în Tecuci, judeţul Galaţi.
În motivarea cererii, s-a arătat că în mod greşit a fost respinsă notificarea transmisă în condiţiile Legii nr. 10/2001, întrucât nu s-ar fi făcut dovada calităţii de proprietar a autorului reclamantei, deşi acest aspect a fost probat conform înscrisurilor ataşate, care probau dreptul de proprietate al autorului reclamantei şi calitatea de moştenitoare faţă de acesta, a reclamantei.
Tribunalul a pronunţat sentinţa civilă nr. 144 din 23 februarie 2005, prin care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins pe fond, contestaţia formulată de aceasta.
Pentru pronunţarea soluţiei, prima instanţă a reţinut că reclamanta şi-a justificat legitimarea procesuală în cauză, faţă de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi de împrejurarea că aceasta a atacat în justiţie o decizie nefavorabilă emisă de intimată, urmare a notificării pe care i-a adresat-o.
În ce priveşte fondul contestaţiei, s-a apreciat însă, că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât din actele depuse nu rezultă calitatea de proprietar a autorului său, L.A., asupra imobilului ce face obiectul notificării. Simpla afirmaţie cuprinsă în Decizia de autorizare a societăţii A., în sensul că aceasta îşi desfăşoară activitatea într-un imobil proprietatea lui L.A., nu este suficientă pentru a crea prezumţia de proprietate în favoarea autoarei contestatoarei. De asemenea, din adresa eliberată de Arhivele Naţionale rezultă inexistenţa titlului de proprietate invocat, din anul 1947 şi nici cele menţionate în Decizia de autorizare a societăţii nu se coroborează cu nici un alt act care să creeze prezumţia de proprietate.
Totodată, tribunalul a apreciat că nu poate recunoaşte eficienţă juridică actelor referitoare la calitatea de moştenitor a reclamantei (eliberate de autorităţile din Israel), deoarece nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 165 şi art. 167 din Legea nr. 105/1992 pentru a fi recunoscute pe teritoriul României şi nici cerinţa apostilei reglementată de OG nr. 66/1999.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins conform deciziei nr. 199/A din 19 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
S-a reţinut în considerentele deciziei, ca fiind corectă statuarea primei instanţe, în sensul nedovedirii calităţii de moştenitor a reclamantei, de pe urma defuncţilor L.A. şi S.D., întrucât ordinele de moştenire şi actul de schimbare de nume (al reclamantei) nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi recunoscute în România, respectiv, nu sunt supralegalizate conform art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992.
De asemenea, s-a apreciat că reclamanta nu a depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, aşa încât în mod corect s-a tras concluzia lipsei calităţii de persoană îndreptăţită, ceea ce nu mai făcea posibilă nici administrarea probei cu expertiză de identificare a imobilului (astfel cum solicitase reclamanta).
Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a criticat soluţia sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că nu sunt întrunite cerinţele Legii nr. 105/1992 şi ale OG nr. 66/1999, ignorând astfel înscrisurile depuse în faza apelului, constând în certificate de stare civilă şi de moştenitor, care poartă apostila Ministerului Justiţiei din Israel, conform Convenţiei de la Haga din 1961, iar alte înscrisuri fiind eliberate de Arhivele Naţionale, cu însemnele acestei instituţii.
- Aprecierea instanţei în legătură cu nedovedirea dreptului de proprietate al autorilor reclamantei nesocoteşte dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi înscrisurile depuse în faţa ambelor instanţe de fond, potrivit cărora autorul recurentei, L.A., era autorizat cu funcţionarea depozitului de produse petroliere, în Tecuci; aceeaşi situaţie asupra proprietăţii imobilului rezulta şi din Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 1948 a Camerei de Comerţ şi Industrie Tecuci, ca şi din adresa emisă la 8 decembrie 1947 de Administraţia financiară Tecuci.
- S-a reţinut de asemenea, nelegala cenzurare a solicitării de completare a probatoriului, astfel încât să fie clară situaţia juridică a imobilului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Recursul este fondat, potrivit următoarelor considerente:
Instanţa de apel a înlăturat în mod greşit din probaţiune ordinele de moştenire eliberate pe numele reclamantei de autorităţile statului Israel (filele 59-61, apel), considerând că acestea nu îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, pentru a fi folosite în faţa instanţelor române (respectiv, nu sunt supralegalizate).
Astfel, potrivit OG nr. 66/1999, România a aderat la Convenţia de la Haga din 1961 privind suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, potrivit căreia fiecare stat contractant scuteşte de supralegalizare actele cărora li se aplică această convenţie (respectiv, acte oficiale care au fost întocmite pe teritoriul unui stat contractant şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul altui stat contractant).
În aceste condiţii, singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului şi a ştampilei, este aplicarea apostilei (art. 3 şi art. 4 din Convenţie).
Or, înscrisurile (ordinele de moştenire) prezentate de reclamantă prezentau această cerinţă a apostilei (aplicată de către autoritatea competentă a statului Israel, de la care emană documentele) aşa încât nerecunoaşterea eficienţei lor juridice s-a făcut în mod greşit.
De asemenea, în mod eronat s-a considerat că în cauză nu ar funcţiona prezumţia de proprietate în favoarea reclamantei, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001 (republicată) şi a normelor dreptului comun în materia prezumţiilor.
Astfel, obiect al notificării l-a reprezentat imobilul din Tecuci, (alcătuit din teren, depozit de produse petroliere, utilaje încorporate) iar la dosar au fost depuse înscrisuri conform cărora autorul reclamantei (L.A.) a fost autorizat cu funcţionarea unui depozit de produse petroliere, prin decizie a Camerei de Comerţ (fila 58, fond) şi a Ministerului Minelor şi Petrolului (în Decizia emisă de acesta făcându-se referire şi la actul de proprietate asupra terenului, fila 57, fond), iar în autorizaţia eliberată, la proprietatea asupra depozitului (fila 56, fond).
De asemenea, a rezultat că până în decembrie 1948 a fost plătit impozitul asupra depozitului şi activităţii comerciale aferente acestuia (fila 84, fond) şi că ulterior, în 1949, s-a cerut radierea societăţii comerciale, depozitul fiind însă închiriat societăţii S. (fila 81, fond).
Toate aceste elemente, care demonstrează desfăşurarea unei activităţi comerciale autorizate, de către autorul reclamantei într-un anumit spaţiu (depozit), care a şi făcut ulterior (la momentul dizolvării societăţii), obiectul unor acte de administrare (închiriere) din partea acestuia, creează prezumţia că respectivul spaţiu era deţinut cu titlu (prezumţie accentuată mai ales de referirea la deţinerea în proprietate a depozitului, din conţinutul autorizaţiei pentru funcţionarea acestuia).
Ca atare, nesocotind toate aceste aspecte, instanţa nu a tras consecinţele care se impuneau din elementele cunoscute, probate în cauză, ignorând astfel, dispoziţiile art. 1199 C. civ. şi art. 1203 C. civ., care permit dezlegarea cauzei pe baza prezumţiilor de natură să nască probabilitatea.
În ce priveşte proprietatea asupra terenului, reclamanta a făcut dovada demersurilor pentru eliberarea titlului (conform adreselor emise de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Ministerul Resurselor Minerale, Ministerul Economiei şi Comerţului, din care rezulta doar predarea arhivelor între aceste instituţii), precum şi faptul că la momentul emiterii deciziunii Ministerului Minelor şi Petrolului (din 22 noiembrie 1947) s-a avut în vedere „actul de proprietate a terenului pe care este instalat depozitul, certificat de Grefa Tribunalului Tecuci cu nr. 34442/1947" (fila 57, fond).
Aşadar, nedepunerea titlului de proprietate (datorită imposibilităţii determinate de reorganizarea diferitelor instituţii) nu poate avea semnificaţia inexistenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei, câtă vreme prezumţiile care funcţionau pe baza înscrisurilor din dosar conduceau la altă concluzie.
În consecinţă, constatându-se că în mod greşit instanţele nu au intrat în cercetarea fondului (înlăturând în mod nelegal înscrisuri care făceau dovada calităţii de moştenitor, ca şi prezumţia de proprietate ce funcţiona în favoarea reclamantei), recursul urmează să fie admis şi conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casată Decizia atacată.
Rejudecând apelul, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., va fi desfiinţată hotărârea primei instanţe şi cauza trimisă spre rejudecare tribunalului, determinat de acelaşi aspect, al necercetării fondului.
La momentul judecării, urmează să fie lămurit aspectul legat de modalitatea preluării imobilului de către stat, precum şi identificarea, pe baza unei expertize topometrice (a schiţelor plan depuse la dosar şi a probelor suplimentare ce se vor impune, în condiţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.), a terenului din Tecuci, aferent depozitului de produse petroliere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 199/A din 19 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia atacată.
Admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 144 din 23 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 591/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5234/2007. Civil → |
|---|
