ICCJ. Decizia nr. 6036/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6036
Dosar nr. 45138/3/2007
Şedinţa publică din 17 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Danemarca, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtei B.C.
În motivarea cererii s-a arătat că la 1 noiembrie 2007 pârâta a fost returnată din Danemarca, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 66/2000, publicată în M.Of. nr. 187/2000 care, la art. 1 prevede că „Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără formalităţi, orie persoană care nu mai îndeplineşte condiţiile privind şederea, aplicabile pe teritoriul statului părţii contractante solicitante..."
În motivarea cererii, se invocă dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora, se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Prin sentinţa civilă nr. 69 din 16 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie, solicitată de reclamantă, poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică, Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei detaliind motivele restrictive pentru libera circulaţie a persoanelor.
Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a normelor şederea străinilor nu este de natură să constituie în sine o condiţie care ameninţă ordinea publică şi securitatea publică şi nu poate, prin ea însăşi, să justifice o măsură de expulzare şi detenţiune temporară în acest scop.
Apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia civilă nr. 152 pronunţată la data de 29 februarie 2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la libera circulaţie, drept care, într-adevăr, nu este absolut şi poate fi limitat proporţional cu interesul general.
Numai că, restrângerea dreptului trebuie să ţină cont de necesitatea măsurii într-o societate democratică.
Or, în speţă, nu s-a făcut dovada privind necesitatea luării măsurii, atâta timp cât, nu s-a făcut dovada încălcării ordinii publice, a securităţii naţionale, ori împotriva sănătăţii sau a moralei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală deoarece din dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, rezultă că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate este aceea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat acord de readmisie.
Textul nu condiţionează instituirea restricţiei decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu şi de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea.
Se mai susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului „in exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om este supus numai îngrădirilor stabilite prin lege ...", iar Legea nr. 248/2005 este cea care stabileşte aceste „îngrădiri", cărora toţi cetăţenii români, fără discriminare, trebuie să li se supună.
Analizând recursul în limita susţinerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentate.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată, pentru şedere ilegală, dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speţă, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
În cauză, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă.
Din declaraţia pârâtei (fila 5, dosar fond) nu rezultă care a fost motivul returnării, iar recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că intimata-pârâtă a săvârşit vreo faptă care să justifice luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie.
Or, faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul celui în cauză, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie al intimatei pârâte doar pentru faptul că, „în urma unui scandal, (nn. pârâta) a fost dusă la sediul poliţiei până la data de 17 octombrie 2007, când a fost mutată într-un centru pentru străini, unde a stat până la data de 1 noiembrie 2007, când a fost expulzată pe motiv de şedere ilegală", nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acesteia.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C, civ, incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţele au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 152 din 29 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5901/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5858/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
