ICCJ. Decizia nr. 6302/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6302
Dosar nr. 15078/3/2007
Şedinţa publică din 27 octombrie 2008
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 27 martie 2006 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantele I.R.L. şi D.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta să se conformeze dispoziţiilor art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 respectiv să pronunţe o decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire a imobilului situat în Bucureşti, şi să fie obligă pârâta la plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 lei pe zi de la data pronunţării hotărârii şi până la data emiterii deciziei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 652 din 26 mai 2006 a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a declinat competenţa cu soluţionarea cererii, in favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti .
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti prin sentinţa civila nr. 5599 din 8 septembrie 2006 a declinat competenţa la rândul său în favoarea Tribunalului Bucureşti şi a dispus, faţă de împrejurarea că s-a ivit conflictul negativ de competenţă materială, înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia, instanţă, care prin sentinţa civilă nr. 10 din 8 februarie 2007 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii I.R.L., D.C. şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 15078/3/2007 pe rolul Secţiei a V a civila a Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1053 din 3 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantele I.D.R.L. şi D.C. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti; a obligat pârâta să emită decizie/dispoziţie în conformitate cu Legea nr. 10/2001 în soluţionarea notificării nr. 1270 din 26 iulie 2001 şi să plătească suma de 100 lei cu titlu de daune cominatorii pe zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la soluţionarea notificării.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că pârâta nu a făcut dovada că actele depuse de reclamanţi sunt incomplete, astfel încât culpa în nesoluţionarea notificării nu le aparţine acestora, atâta timp cât pârâtul nu a făcut dovada că a comunicat acest lucru notificatorilor.
Pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a declarat apel împotriva hotărârii de mai sus criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, motivat de faptul termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire, poate avea două date de referinţă, şi anume, data depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare.
Apelanta a învederat şi faptul că în mod greşit a fost obligată la plata daunelor cominatorii de 100 lei pe zi întârziere, solicitând respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil.
Prin Decizia civilă nr. 34 din 23 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primar General, reţinând că obligaţia de a răspunde la notificare, este stabilită în mod imperativ de dispoziţiile alin. (1) al art. 23 din Legea nr. 10/2001, iar acest răspuns trebuie să fie emis în termen de 60 de zile de la momentul formulării notificării, legea nefăcând distincţie cu privire la completarea înscrisurilor depuse de către persoana îndreptăţită la restituire.
Pârâta a formulat în termen legal recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 martie 2008, critica vizând pe de o parte interpretarea greşită a legii speciale în materie de către instanţa de apel respectiv dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi, pe de altă parte greşita obligare la plata daunelor cominatorii faţă de dispoziţiile art. 580 C. proc. civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul va fi admis doar în ceea ce priveşte critica referitoare la greşita obligare la plata daunelor cominatorii.
Astfel, prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite s-a constatat că prin reglementarea dată în cuprinsul art. 580 C. proc. civ. nu s-a înlăturat posibilitatea recurgerii la instituţia daunelor cominatorii pentru silirea debitorului să-şi îndeplinească obligaţia de a face sau de a nu face, ci dimpotrivă, pe lângă menţionarea acestui instrument de constrângere, s-a instituit şi amenda civilă ca mijloc de determinare a debitorului să îşi îndeplinească obligaţia asumată.
Ulterior însă, s-au modificat dispoziţiile cuprinse în art. 5803 C. proc. civ. în sensul că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii.
Drept urmare, daunele cominatorii nu mai pot fi acordate.
Înalta Curte constată însă că este nefondată critica pârâtului privind greşita obligare a sa de a răspunde notificării, motiv pentru care urmează a menţine dispoziţia dată de instanţele de fond în acest sens.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în forma iniţială, devenit după republicare art. 25), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (care prevedea că actele pot fi depuse fie ca anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii), unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Prin dispoziţia art. 23.1. alin. (l) din HG nr. 498 din 14 mai 2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (devenite art. 25.1 din HG 250/2007, prin care s-a abrogat HG nr. 498 din 14 mai 2003), se reiterează faptul că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Dispoziţia se explicitează prin alin. (2) al art. 23.1 în sensul că, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării iar, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor prevăzute de art. 23.2 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele prevăzute de alin. (3), (4) şi (5), rezultă că entitatea deţinătoare, pentru a putea invoca beneficiul prorogării termenului de soluţionare a notificării, este necesar să fi comunicat în scris persoanei îndreptăţite faptul că pentru fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire se impune depunerea anumitor acte, altele decât cele pe care le-a anexat notificării, şi aceasta, persoană îndreptăţită, fie să nu-i fi răspuns, fie să îi fi comunicat actele cu întârziere.
Or, în mod corect instanţele de fond, în interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, au statuat că atâta timp cât, în cauza dedusă judecăţii, pârâtul, în urma analizei notificării, nu a comunicat reclamaţilor, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, refuzul de soluţionare a notificării este nejustificat.
În acest context al analizei, este de menţionat că apărarea reiterată de pârât, în sensul că termenul de soluţionare a notificării nu a început să curgă întrucât reclamanţii nu ar fi depus odată cu notificarea toate actele de care înţeleg să uzeze, nu poate fi primită întrucât legea nu prevede o asemenea condiţie.
În speţă, recurenta-pârâtă nu a făcut dovada că a solicitat, completarea documentelor necesare soluţionării notificării, iar interpretarea dată textului de lege invocat reflectă atitudinea pârâtei de a eluda dispoziţiile referitoare la obligativitatea emiterii deciziei sau dispoziţiei motivate, ca răspuns la notificare.
Aşadar, în mod corect instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de a obliga pârâtul să emită un răspuns la notificarea formulată de reclamanţi, dispoziţiile art. 22 şi art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 fiind corect aplicate în cauză.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 34 din data de 23 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casa Decizia recurată precum şi sentinţa civilă nr. 1053 din 3 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, numai cu privire la dispoziţia privind plata daunelor cominatorii, pe care o va înlătura.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 34 din data de 23 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Casează Decizia recurată precum şi sentinţa civilă nr. 1053 din 3 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, numai cu privire la dispoziţia privind plata daunelor cominatorii, pe care o înlătură.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6490/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6298/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
