ICCJ. Decizia nr. 65/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 65
Dosar nr. 2609/103/2007
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 4 mai 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie al pârâtului R.V.I. în Belgia pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această ţară la data de 24 octombrie 2006, aprobat prin HG nr. 825/1995, invocând incidenţa art. 38 lit. a) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 558/C din 16 mai 2007, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a respins cererea.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că pârâtul a ieşit din România legal la data de 18 februarie 2007, prin punctul de frontieră Nădlac, iar după ce a tranzitat Ungaria, Austria, Italia şi Germania, a intrat în Belgia, locuind la Bruxelles până la data de 4 aprilie 2007, când în urma unui control de rutină a fost reţinut de organele de poliţie şi a fost returnat în România fără a fi judecat şi fără a fi însoţit de poliţişti pe timpul zborului.
Instanţa de fond a mai reţinut faptul că, pentru cetăţenii U.E., restricţiile de exercitare a dreptului la liberă circulaţie şi de şedere sunt în mod limitativ prevăzute de directiva nr. 2004/38/CE, respectiv pentru motive de ordine, securitate şi sănătate publică, precum şi ideea că, în virtutea principiului aplicării directe a normelor de drept comunitar, prevederile acestei directive au prioritate faţă de dreptul intern, în speţă dispoziţiile Legii nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Ca atare, cum pârâtul locuit legal pe teritoriul statului belgian, în calitate de cetăţean european, prima instanţă a apreciată că, în raport şi de faptul aderării României la Uniunea Europeană începând cu data de 1 ianuarie 2007 şi de dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, nu se justifică adoptarea măsurii solicitată de reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 320 din 18 iulie 2007, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că intimatul pârât a ieşit legal din România, la 18 februarie 2007, dată la care România era membră U.E., normele dreptului comunitar în materie fiind astfel direct aplicabile şi cetăţenilor români, iar Directiva 2004/38/CE impune o serie de reguli obligatorii statului gazdă, pe care acesta trebuie să le respecte înainte ca persoana să fie returnată în ţara de origine.
Cum în speţă nu s-a dovedit faptul că statul belgian s-ar fi conformat acestor cerinţe şi nici existenţa altor motive de natură a justifica restricţionarea dreptului intimatului pârât la libera circulaţie dintre cele limitativ prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE, instanţa de apel a apreciat că măsura solicitată prin acţiunea de faţă este abuzivă şi contrară normelor de drept comunitar şi a conchis în sensul că apelul dedus judecăţii nu poate fi primit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susţine că instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziţii care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură.
Susţine recurenta că printr-o astfel de reglementare, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulaţie nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi ale Protocolului adiţional nr. 4 la CEDO, prin care, art. 2, se garantează dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate dar se instituie şi restrângeri ale exerciţiului acestui drept.
De asemenea, recurenta afirmă că limitarea acestui drept este necesară în scopul evitării migraţiei ilegale, cetăţenii români având obligaţia de a respecta condiţiile de intrare şi de şedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, condiţii care nu au fost respectate de către pârât, măsura returnării dispusă de autorităţile belgiene fiind de natură să facă dovada acestei încălcări.
Totodată recurenta susţine că aprecierea instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greşită dat fiind că, în opinia sa, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispoziţiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, acest act normativ intern fiind atât anterior datei de 1 ianuarie 2007, cât şi ulterior acestei date.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporţionalităţii iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al returnării în baza unui acord de readmisie, pentru că ar însemna că principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Susţinerea recurentei în sensul aplicării în continuare şi după 1 ianuarie 2007 a dispoziţiilor Legii nr. 248/2005 motivată de faptul că acestea nu contravin dispoziţiilor Directivei, ci constituie cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.
Astfel, la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulaţie, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Or, sub acest aspect, instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuia să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autorităţile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condiţiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 Iit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Cu privire la măsura retumării dispuse faţă de pârât la data de 17 februarie 2007, aceasta nu poate constitui singură un motiv de restrângere a dreptului la libera circulaţie, cu atât mai mult cu cât pârâtul a ieşit legal din România la data de 18 februarie 2007 şi a fost returnat de către autorităţile belgiene la data de 6 aprilie 2007 doar pe motiv de şedere nelegală şi neexistând nicio altă dovadă cu privire la încălcarea vreuneia din condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE care se aplică şi cetăţenilor români începând cu data de 1 ianuarie 2007.
Mai mult, potrivit art. 6 alin. (1) din Directivă, „Cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult 3 luni fără nicio altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil", în speţă pârâtul fiind returnat de către autorităţile belgiene înainte de împlinirea acestui termen de 3 luni.
Aşadar, constatând incidenţa normelor comunitare şi faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminenţa, instanţele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exerciţiului dreptului la libera circulaţie, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
În acest context al analizei, este de menţionat şi că stoparea de către statul român a fenomenelor de migraţie ilegală, argument invocat de reclamantă prin recurs, trebuie să se realizeze prin mijloace specifice acestui fenomen infracţional fără însă a afecta şi restricţiona, în afara dispoziţiilor legale, dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români.
Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 320 din 18 iulie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6345/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6090/2007. Civil → |
|---|
