ICCJ. Decizia nr. 657/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 657.
Dosar nr. 37652/3/200.
Şedinţa publică din 11 octombrie 2007
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 149 din 29 ianuarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul P.C.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre, în esenţă, tribunalul a reţinut că libertatea de mişcare a cetăţenilor este reglementată de Legea nr. 248/2005, însă, conform art. 20 din Constituţie, trebuie avute în vedere prevederile art. 2 din Protocolul 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prin care se recunosc anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care figurează în Convenţie şi în Primul Protocol adiţional al Convenţiei, intrat în vigoare la data de 20 iunie 2004.
Drepturile care compun libertatea de circulaţie pot cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2 paragrafele 3 şi 4 din Protocolul nr. 4. Limitările acestor drepturi trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată şi în această materie de organele Convenţiei, prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a drepturilor în discuţie şi mijloacele folosite pentru realizarea lor.
A reţinut tribunalul, că măsura solicitată de reclamantă este disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa constatării încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, pentru că returnarea pârâtului din Franţa, la data de 6 august 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu Franţa, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a acestuia.
Pârâtul a dovedit că este căsătorit în Franţa, are o fiică născută în acest stat şi că soţia sa este rezident în Franţa.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 288 din 25 aprilie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe, reţinând că odată cu aderarea României la UE pârâtul a dobândit şi cetăţenia europeană, iar dreptul acestuia de a se afla pe teritoriul unui stat membru al UE nu poate fi limitat în orice condiţii.
Condiţiile acestei limitări sunt stabilite de Directiva 2004/38/CE a cărei implementare trebuie asigurată în toate statele membre, iar, conform dispoziţiilor Directivei, limitarea dreptului la liberă circulaţie al cetăţenilor statului membru al UE poate fi dispusă numai dacă returnarea s-a produs din motive de încălcare a dispoziţiilor legale de punere în pericol a ordinii publice, a siguranţei naţionale ori a sănătăţii publice a statului respectiv sau a altui stat membru al Comunităţii Europene.
A reţinut instanţa de apel, că pârâtul nu se încadrează în cazurile de încălcare a ordinii publice, a siguranţei naţionale ori a sănătăţii publice, pentru a justifica adoptarea măsurii de limitare a dreptului la liberă circulaţie al acestuia.
Instanţele de judecată sunt chemate să verifice respectarea dreptului fundamental la liberă circulaţie al părţii, în contextul art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 25 din Constituţia României.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esenţă, a arătat că intimatul P.C.D. a fost returnat din Franţa la data de 6 august 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin HG nr. 278/1994.
Recurenta a susţinut că în mod greşit a fost respins apelul, deşi pârâtul a recunoscut că a fost returnat din Franţa pentru nerespectarea condiţiilor de intrare şi şedere în această ţară. Temeiul acţiunii l-a constituit măsura returnării pârâtului şi sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, text care stabileşte ca unică condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie, returnarea dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie.
Prin folosirea sintagmei „legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept", legiuitor constituant a stipulat că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută şi că trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, iar aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Dispoziţiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora....".
Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autorităţile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulaţie şi al aplicării efective a măsurilor dispuse, aşa cum este măsura returnării.
Recurenta a arătat că, potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege şi că, în temeiul art. 17 din Constituţie, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia Statului Român, însă trebuie să-şi îndeplinească şi obligaţiile ce le revin, cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Prin urmare, ţine de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate. Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern.
În declaraţia de recurs se precizează că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
România nefiind membră a Uniunii Europene la data la care pârâtul a fost returnat, dispoziţiile Tratatului de aderare şi ale Directivei nu sunt obligatorii. Pentru a determina legea aplicabilă fiecărui caz în parte trebuie să se aibă în vedere momentul apariţiei situaţiei juridice care a determinat aplicarea legii. Nu se aplică prevederile Directivei 2004/38/CE, Legea nr. 248/2005 nu contravine prevederilor acestei Directive, iar aplicarea regulii „o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei" s-a făcut în practica Curţii Constituţionale.
S-a mai susţinut, că alin. (9) al anexei VII la Legea nr. 157/2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind aderarea României şi a Republicii Bulgaria la Uniunea Europeană, reglementează posibilitatea ca România şi vechile state membre ale Uniunii să deroge de la dispoziţiile art. 2 din Directivă. Prin alin. (9) al anexei VII la Legea nr. 157/2002 s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la data aderării României la UE aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE, în privinţa lucrătorilor, cu excepţia menţionată la alin. (2) al anexei VII la Legea nr. 157/2005.
Garanţia de la art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 la Convenţie suportă anumite restricţii, ceea ce înseamnă că dreptul la liberă circulaţie nu are caracter absolut.
Protocolul nr. 4 prevede existenţa unui scop legitim pe care această limitare să-l urmărească, privind securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Aceste limitări trebuie să aibă caracter necesar într-o societate democratică, necesitate raportată la existenţa unei proporţionalităţi între scopul urmărit prin aplicarea limitărilor şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Respingerea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului nu este justificată de circumstanţele concrete ale cauzei, pentru că, chiar din declaraţia pârâtului de la data returnării, rezultă că returnarea s-a produs pe motiv că acesta nu îndeplinea condiţiile de şedere legală pe teritoriul statului francez, încălcând una din obligaţiile impuse de art. 5 din Legea nr. 248/2005.
Restrângerea dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Franţei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acel stat, scop legitim circumscris unui alt scop, şi anume asigurarea unei imagini pentru România care să-i confere aptitudinile şi capacitatea de a se integra şi raporta la normele din Uniunea Europeană.
Recursul va fi anulat ca netimbrat, pentru următoarele considerente.
Faţă de natura pricinii şi de prevederile art. 11, art. 13 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 3 din Ordonanţa nr. 32/1995 privind timbru judiciar, republicată, recursul trebuia timbrat cu sumele de 4 lei taxă judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar, iar, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxele de timbru se plătesc anticipat.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, cu totul excepţional, instanţele judecătoreşti pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate, punând în vedere părţii să plătească taxele de timbru până la primul termen de judecată, însă neîndeplinirea acestei obligaţii până la termenul acordat de instanţă se sancţionează cu anularea cererii, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Dispoziţiile acestui text sunt incidente şi în cazul neaplicării timbrului judiciar.
În prezenta cauză, pentru că recurenta nu a făcut dovada plăţii taxelor de timbru anterior datei când s-a înregistrat cererea de recurs, pentru termenul de judecată din 11 octombrie 2007 s-a dispus citarea acesteia cu menţiunea „să depună taxa judiciară de timbru în valoare de 4 lei (40.000 lei vechi) şi timbru judiciar în valoare de 0,15 lei (1.500 lei vechi).
Deşi, potrivit procesului-verbal aflat la fila 22 dosar, recurenta a fost legal citată cu această menţiune, la termenul din 11 octombrie 2007 aceasta nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu a depus la dosar înscrisuri care să ateste plata taxelor de timbru.
Nefiind îndeplinită obligaţia plăţii taxelor de timbru, fără a se analiza criticile formulate de recurentă, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, recursul va fi anulat ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează ca netimbrat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 288 din 25 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6605/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6465/2007. Civil → |
|---|
