ICCJ. Decizia nr. 6574/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6574
Dosar nr. 504/100/200.
Şedinţa publică din 11 octombrie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 103 din 2 februarie 2007 pronunţată în dosarul nr. 504/100/2007, Tribunalul Maramureş a respins, ca nefondată, acţiunea promovată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul N.A.B.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la 17 noiembrie 2006, pârâtul a fost returnat din Franţa, fără a dovedi în privinţa acestuia clauza de ordine publică; că de la data de 1 ianuarie 2007, România devenind stat membru al Uniunii Europene, cetăţenii români pot şi trebuie să beneficieze de dreptul comunitar de liberă circulaţie; că urmare a aderării, România trebuie să respecte principiile ce reprezintă pilonii integrării europene prin intermediul normelor de drept; că în speţă între norma de drept intern invocată de reclamantă, Legea nr. 248/2005, şi norma europeană obligatorie, Directiva 38/CE/2004, există o vădită contradicţie, instanţa fiind obligată să asigure prioritate normei europene, potrivit art. 2 din Legea nr. 157/2005; că dreptul la libera circulaţie este prevăzut şi de art. 2 din Protocolul nr. 4 din 16 septembrie 1963 şi poate fi exercitat în conformitate cu prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 şi ale Regulamentului CEC/nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 şi că cetăţenilor români, în prezent, nu li se poate impune obligaţia de a părăsi teritoriul naţional în baza paşaportului simplu în care să fie menţionată viza de restricţionare solicitată de reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 129/A din 13 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Cluj s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, pentru următoarele considerente:
Reclamanta, în mod neîntemeiat, se raportează la dispoziţiile Legii nr. 248/2005, fără a avea în vedere neconcordanţa între aceste dispoziţii şi principiul libertăţii de circulaţie ce guvernează dreptul comunitar.
Chiar dacă sunt întemeiate în cauză toate condiţiile stipulate de Legea nr. 248/2005 pentru a dispune măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, în judecarea pricinii trebuie avute în vedere cu prioritate dispoziţiile comunitare incidente, atât timp cât legislaţia internă este contrară acestora, iar potrivit dispoziţiilor Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, excepţiile de limitare a libertăţii de circulaţie a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sunt de strictă interpretare.
Dispoziţiile interne care reglementează dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, Legea nr. 248/2005, nu asigură garanţia respectării drepturilor acestora pentru a fi admişi pe piaţa forţei de muncă într-un actual stat membru al Uniunii Europene.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esenţă, arată că intimatul a fost returnat din Franţa, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, anterior aderării României la Uniunea Europeană, iar autorităţile române nu pot cenzura măsura referitoare la returnare.
Temeiul acţiunii l-a constituit măsura returnării şi sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.
Arată recurenta, că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie este aceea a returnării dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat un acord de readmisie.
Art. 25 din Constituţie prevede că „legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept", ceea ce înseamnă că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, că trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli şi că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Dispoziţiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora…".
Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autorităţile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulaţie şi al aplicării efective a măsurilor dispuse, aşa cum este măsura returnării.
Recurenta redă conţinutul art. 38 din Legea nr. 248/2005 şi arată că, ţine de opţiunea legiuitorului să instituie anumite cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern. Se precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens şi că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Se arată cum este definită libertatea de circulaţie în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se susţine că sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public.
De asemenea, s-a arătat că prin legea nr. 157/2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, s-a reglementat, prin anexa VII alin. (9), posibilitatea ca statele membre, inclusiv Statul Român, să deroge de la dispoziţiile art. 2 din Directivă.
Această derogare poate viza acele dispoziţii ce preiau prevederile Directivei 68/360/CEE privind eliminarea restricţiilor de a circula şi locui în cadrul Comunităţii Uniunii Europene pentru lucrătorii statelor membre şi care nu pot fi disociate de dispoziţiile din Regulamentul CEE nr. 1612/1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul comunităţii.
Cu alte cuvinte, se arată că prin această prevedere legală se oferă vechilor state membre ale Uniunii posibilitatea de a refuza accesul resortisanţilor români pe piaţa forţei de muncă din respectiva ţară şi prin urmare, s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la data aderării României, aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE, în privinţa lucrătorilor.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi şi obligaţii. Faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.
Or, dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţa naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005, trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speţă, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
Faţă de prevederile din anexa VII la Legea nr. 157/2005, nu se poate reţine că a fost suspendată aplicarea art. 27 din Directiva 2004/38/CE, aşa cum susţine recurenta.
Textul invocat de recurentă priveşte anumite dispoziţii din Directiva 2004/38/CE, care preiau dispoziţiile din Directiva 68/360/CEE şi care nu pot fi disociate de cele din Regulamentul CEE nr. 1612/1968, a căror aplicare a fost amânată în temeiul alin. (2), (5), (7) şi (8).
Directiva 68/360/CEE a Consiliului şi Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1602/1968 au fost însă adoptate pentru eliminarea discriminării bazate pe naţionalitatea lucrătorilor, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi alte condiţii de muncă şi dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul comunităţii pentru a desfăşura o activitate salarială.
Prin urmare, posibilitatea derogării priveşte numai libertatea de a circula şi locui în cadrul comunităţii a oricărui resortisant, asigurând „accesul" la încadrarea în muncă şi egalitate de tratament în exercitarea muncii şi nu, în general, libertatea de circulaţie şi şederea cetăţenilor.
Or, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, măsura care se cere a fi luată faţă de intimat este disproporţionată, în raport cu scopul urmărit şi ar fi încălcat astfel dreptul la liberă circulaţie.
Intimatul-pârât a fost returnat din Franţa pentru şedere ilegală, fără să fie judecat şi condamnat pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
De aceea, faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a intimatului-pârât doar pe motiv de şedere ilegală în Franţa nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.
Pentru considerentele mai sus expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 129 A din 13 aprilie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6648/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6565/2007. Civil → |
|---|
