ICCJ. Decizia nr. 6727/2007. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă, sub 1844/116/2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâtul E.L., ca urmare a faptului că acesta a fost returnat din Italia, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentința civilă nr. 3134 din 18 decembrie 2006, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în motivarea soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, vor deveni incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind posibilă în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranța publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului proporționalității.
Aceste cerințe s-a constatat a nu fi îndeplinite în speță și chiar dacă cererea reclamantei a fost formulată anterior aderării României la Uniunea Europeană, s-a apreciat că restricționarea dreptului la liberă circulație până la 31 decembrie 2006, ar fi o soluție inutilă și inaplicabilă, având în vedere că aceasta ar deveni efectivă după data aderării, față de împrejurarea că soluția de primă instanță este supusă apelului și recursului.
împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiționeze instituirea restricției de alte cerințe. Această prevedere legală este în acord și cu norma constituțională (art. 25) care, deși garantează dreptul la libera circulație, în țară și în străinătate, stabilește în același timp, că exercitarea acestui drept se face în condițiile legii.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 260 din 17aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
S-a reținut în considerentele deciziei că, deși pârâtul a fost returnat din Italia la o dată anterioară aderării României la Uniunea Europeană și că regula de drept aplicabilă unei situații juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă și-a găsit aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
De aceea, instanța de fond a apreciat în mod corect că normele comunitare reglementează libera circulație a cetățenilor membrii ai Uniunii Europene, cu modalități de îngrădire a acestui drept doar pentru situații severe, care nu se regăsesc în speță. împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.
Astfel, dreptul la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.
în ce privește aprecierea de către instanță a aplicabilității normelor comunitare, aceasta s-a făcut în mod greșit, față de împrejurarea că pentru determinarea legii aplicabile fiecărui caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariției situației juridice. Cum returnarea intimatei-pârâte pe baza acordului de readmisie s-a făcut anterior aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă că normele de drept comunitar nu erau incidente.
Sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord cu prevederile Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
Pe de altă parte, România a negociat, prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o perioadă de tranziție de 2 până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007, la capitolul privind libera circulație a persoanelor, astfel încât poate aplica în continuare restricții cu privire la exercitarea dreptului la libera circulație a cetățenilor români în afara teritoriului țării.
Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.
Recursul este nefondat.
Susținerea recurentei în sensul că, singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.
Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu normele comunitare care reglementează dreptul la libera circulație a persoanelor ca pe un drept fundamental.
Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele incidente în statele membre ale Uniunii Europene permit limitarea exercițiului acestui drept în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directiva 38/CE/2004].
Or, astfel de motive, care să justifice îngrădirea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.
Aplicând dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.
Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia "jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
De aceea, pentru a se permite persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul uni stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.
Așadar, cetățeanului român nu i se mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminența.
Susținerea din recurs, potrivit căreia, România a negociat, prin Tratatul de Aderare, o perioadă de tranziție, de 2 până la 7 ani, la capitolul privind libera circulație a persoanelor, și aceasta ar fi de natură să impună condiții restrictive în continuare cetățenilor români, nu poate fi primită.
Perioada de tranziție la care se face referire, cu posibilitatea adoptării unor măsuri restrictive (Anexa VII a Tratatului de Aderare, Capitolul 1), are în vedere îngrădirea accesului resortisanților români pe piața forței de muncă.
în speță însă, nu s-a pus problema circulației forței de muncă, ci aceea a liberei circulații a persoanei (expulzarea intimatului realizându-se pentru ședere ilegală), situație pentru care nu s-a rezervat, la momentul aderării, o perioadă de tranziție, înăuntrul căreia să mai poată fi adoptate măsuri restrictive.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6641/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6677/2007. Civil → |
|---|
