ICCJ. Decizia nr. 6828/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 72 din 11 februarie 2002 a Tribunalului Bihor a fost respinsă acțiunea formulată de Consiliul Local al municipiului Oradea împotriva pârâților P.A., I.Ș., C.G., C.I., G.M. cât și cererile de intervenție în interes propriu formulate de A.E., V.M., X.N. și X.E. referitoare la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3725/1995, 5633/1995 și 4361/1996 încheiate între părți, precum și la rectificarea C.F., în sensul restabilirii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român cu privire la imobilul situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 11061 Oradea cu nr. top 19417 și 207/11, în natură casă și teren în suprafață de 352 mp.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere în esență că reclamantul și intervenienții nu mai justifică un interes legitim în dobândirea anumitor drepturi, în situația în care este în vigoare Legea nr. 10/2001.
O primă hotărâre dată în apel a fost casată prin Decizia nr. 2441 din 28 martie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecare, pentru a se proceda la soluționarea cauzei în condițiile Codului civil cum s-a solicitat și pentru a se verifica prin noi dovezi calitatea de succesoare legală a pârâtei P.I.
Prin decizia nr. 147 din 17 octombrie 2006 a Curții de Apel Oradea au fost respinse apelurile declarate de Consiliul Local Oradea și intervenienții A.E. prin H.C. (moștenitoare) X.N., X.E. împotriva sentinței menționate, cu opinia separată a unui membru al completului de judecată, care a considerat că soluția ce se impunea a fi adoptată era de admitere a apelurilor, schimbarea în tot a sentinței și pe cale de consecință admiterea acțiunii și a cererilor de intervenție formulate în interesul reclamantului, în sensul solicitat.
în opinia majoritară s-a avut în vedere în esență că cererea vizează nulitatea absolută a intabulărilor de sub B-5 și 6, ca fiind făcută prin folosirea unor acte false este o cerere nouă, ce nu poate fi examinată, în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la buna credință a cumpărătorilor s-a reținut că prezumția nu a fost răsturnată de reclamant și intervenienți, care nu au notat procesul în cartea funciară și nici nu au cerut suspendarea executării hotărârii de retrocedare până la soluționarea recursului în anulare. Oricum, această soluție nu afectează buna credință a cumpărătorilor, pentru că este dată după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, ce s-a realizat în 1995 și 1996.
împotriva acestei decizii intervenienții A.E., X.N. și X.E., precum și reclamantul Consiliul Local al municipiului Oradea au declarat recursurile de față, solicitându-se în primul recurs la care s-a făcut referire casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, în vederea respectării deciziei de casare a înaltei Curți, în vederea stabilirii pe deplin a împrejurărilor de fapt. în recursul Consiliului Local al municipiului Oradea se solicită modificarea deciziei recurate, precum și a sentinței în sensul admiterii acțiunii privind constatarea nulității absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în 1995 și 1996, precum și a contractului de vânzare-cumpărare din 8 mai 1946, cu consecința restabilirii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.
Se constată că în raport de valoarea litigiului, ce vizează anularea unor contracte de vânzare-cumpărare perfectate la prețuri minime, ce însumează 22.500.000 lei, actualizată și precizată pe parcursul judecății la 2 miliarde 300 milioane lei, în raport de care a fost timbrat recursul, judecarea apelului s-a făcut de către o instanță necompetentă să soluționeze această cale de atac.
Astfel, judecarea apelului a avut loc la data de 17 octombrie 2006, când s-a pronunțat decizia recurată nr. 147, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 219 publicată în Monitorul Oficial la 14 iulie 2005.
Potrivit art. II alin. (2) din această lege, apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii și care, potrivit acesteia, sunt de competența tribunalului, se trimit la tribunale.
Și în adevăr, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat implicit prin Legea nr. 219/2005, prin care a fost modificat expres art. 2 lit. b) C. proc. civ., procesele și cererile în materie civilă cu o valoare de sub 5 miliarde lei sunt de competența judecătoriilor.
Hotărârile date în primă instanță sunt supuse apelului, care este de competența tribunalului conform art. 2 pct. 2 C. proc. civ.
Potrivit art. II alin. (1) din Legea nr. 219/2005 căile de atac se judecă de instanțele competente, potrivit legii. Aceasta este o dispoziție tranzitorie specială, derogatorie de la prevederile generale cuprinse în art. 725 C. proc. civ., în temeiul căreia toate căile de atac se judecă potrivit competenței stabilită de legea nouă.
Și cum aceasta era în vigoare la data judecării apelului, rezultă că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, fiind incidente astfel prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
De aceea, recursul de față a fost admis, numai în sensul celor ce preced, fără a se analiza criticile de fond aduse hotărârii, conform art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 3 C. proc. civ. în sensul casării deciziei recurate și trimiterii cauzei la Tribunalul Bihor pentru rejudecarea apelurilor.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6943/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6731/2007. Civil → |
|---|
