ICCJ. Decizia nr. 6988/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3795 din 1 octombrie 2002 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții M.A., D.L. și H.A., personal și prin mandatar S.M. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Academia Română și Spitalul Universitar de Urgență Elias București, solicitând ca aceștia să fie obligați să le respecte dreptul de proprietate și posesie cu privire la terenul de 60.000 mp situat în orașul Băile Olănești, pct."Purdoi - Lacul cu Ghiocei", moștenit de la autorul lor D.B., să le plătească despăgubiri privind fructele percepute și încasate în perioada ultimilor 3 ani, precizând valoarea acestora la 3 miliarde lei și să le plătească fructele imobilului în continuare, de 3.000.000 lei pe fiecare zi de la pronunțarea hotărârii și până la predarea efectivă a terenului revendicat.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii legali și testamentari ai autorului D.B., care în anul 1893 în baza Ordonanței de adjudecare nr. 7 a Tribunalului Districtual Rm.Vâlcea, transcrisă în registrul de transcripțiuni la nr. 419, a devenit alături de frații săi, C.B. și G.B., proprietar în indiviziune asupra moșiei Olănești în suprafață de 4000 ha.
Ulterior, prin actul de vânzare-cumpărare din 13 martie 1902 C.B. a cumpărat de la fratele său G.B. partea acestuia din moșie, iar la 31 mai 1902 autorul D.B. a rămas singur proprietar al moșiei Olănești, în baza actului de ieșire din indiviziune nr. 2427/1902, oferindu-i fratelui său, C.B. alte imobile provenite de la autorul comun, G.M.B.
în perioada 1902-1920 autorul D.B. a efectuat o serie de vânzări din proprietate, în favoarea Băncii Marmorosch Blank, rămânând proprietar pe 319,5 ha, din care 192 ha teren cu păduri, iar restul de 127,5 ha terenuri cu izlaz, goluri alpine, poieni, livezi de pomi și arabil, aceste terenuri având limite în partea de N - "Valea Dragului" și "Drumul de sub Malurei", la S - proprietatea locuitorilor din Olănești sat, la E - râul Olănești, iar la V - pădurea moșnenilor Olănești.
Această proprietate a stăpânit-o singur, ca proprietar, până în anul 1945, când prin decizia, proces-verbal din 19 iunie 1945, contrar dispozițiilor Legii nr. 187/1945 pentru aplicarea reformei agrare, acestuia i s-a expropriat în întregime moșia, fără să-i fie rezervată suprafața de 50 ha la care avea dreptul potrivit legii respective. întrucât autorul D.B. nu se încadra în nici unul din cazurile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 187/1945, în urma memoriilor și a contestațiilor adresate Comisiei de pe lângă Prefectura Județului Vâlcea pentru înfăptuirea reformei agrare, prin Hotărârea nr. 35 din 4 decembrie 1945, Comisia de Plasă pentru reforma agrară Rm.Vâlcea i-a aprobat contestația și i-a recunoscut dreptul de proprietate pentru 50 ha teren, cu destinația agricolă, lacuri și alte destinații.
întrucât în anii următori autoritățile care în 1945 îi recunoscuseră dreptul de proprietate pentru cele 50 ha rezervate conform Legii nr. 187/1945, încercau să-l deposedeze și de aceste terenuri, autorul D.B. s-a adresat autorităților, iar prin încheierea din 21 ianuarie 1946, Comisia de reformă agrară de pe lângă Prefectura județului Vâlcea a dispus măsurarea proprietății acestuia.
La Comisia pentru înfăptuirea reformei agrare a fost înregistrat raportul de expertiză nr. 429 din 7 februarie 1946, respectiv "Planul Proprietății d-lui D.B. din comuna Olănești sat", în care sunt evidențiate toate proprietățile rămase autorului D.B. ce însumau suprafața de 42,015 ha.
în urma măsurătorilor efectuate, autorul D.B. a înregistrat la Comisia pentru înfăptuirea reformei agrare de pe lângă Prefectura Județului Vâlcea memoriul nr. 790 din 27 februarie 1946, în care descrie terenurile rămase în proprietatea sa și cuprinse în suprafața de 42,015 ha, printre care se regăsește și suprafața de 60.000 mp revendicată în prezent de reclamanți.
Deși i se recunoscuse dreptul de proprietate pentru cele 50 ha, profitând de faptul că autorul D.B. avea vârsta de peste 76 ani și era bolnav, autoritățile vremii nu i-au lăsat terenurile, fapt dovedit de memoriile autorului, înregistrate sub nr. 1070/1946, respectiv 22 martie 1946, prin care se plângea Comisiei pentru înfăptuirea reformei agrare de pe lângă Prefectura Județului Vâlcea.
Reclamanții susțin că în anul 1951 autorul D.B. era proprietarul celor 50 ha, recunoscute prin Hotărârea nr. 35 din 4 decembrie 1945 luată de Comisia pentru înfăptuirea reformei agrare, deținând în fapt numai 42,015 ha identificate prin expertiza ing. I.P. în anul 1951 autorul a decedat, lăsând prin testamentul din 15 decembrie 1950, consemnat în procesul-verbal încheiat la 5 mai 1951 de Judecătoria Mixtă Rm.Vâlcea soției sale, E.B., întreaga sa avere, printre care și terenurile de 42,015 ha.
Autoarea B.E. a efectuat o serie de vânzări și donații în perioada 1951-1958, cu privire la o parte din terenurile moștenite de la soțul său, D.B. și identificate prin planul întocmit în anul 1946 de către ing. I.P., situație din care rezultă că în cele din urmă, autoritățile îi lăsaseră dreptul de proprietate pentru suprafața de cca. 50 ha teren.
Prin testamentul olograf din 14 iunie 1953, E.B. a lăsat întreaga sa avere fiicei sale D.I.M., recunoscută prin certificatul de moștenitor nr. 922/1976 ca unică moștenitoare.
Tot printr-un testament olograf din 16 octombrie 1982, D.I.M. a lăsat la rândul său întreaga sa avere soțului său, D.I.
în urma autoarei D.M. a rămas însă și fiica M.D. (căsătorită H.), astfel că la masa succesorală a acestei autoare au venit doi moștenitori, respectiv D.I., în calitate de soț supraviețuitor și moștenitor testamentar, precum și fiica H.M., în calitate de moștenitor legal, conform certificatului de moștenitor nr. 613 din 22 mai 1989.
Decedând și H.M., la succesiunea acesteia vin cei doi reclamanți, H.A. și D.L., în calitate de descendenți, aceștia reprezentând-o pe autoarea lor și în ceea ce privește moștenirea bunurilor autorului D.B.
La rândul său, D.I. (ginerele autorului, D.B.), printr-un testament autentic din 27 ianuarie 1994a instituit ca legatar universal pe reclamanta M.A., conform certificatului de moștenitor nr. 151 din 9 noiembrie 2001, aceasta fiind cea de a treia moștenitoare în viață, care poate reclama proprietatea autorului D.I. și implicit a autorului D.B.
Reclamanții susțin că autorul lor a figurat în perioada 1948-1950 în registrul agricol al Primăriei Orașului Băile Olănești cu suprafața de 40,42 ha terenuri agricole și neproductive, iar ginerele său D.I. cu suprafața de 3,31 ha, primit prin înzestrare tot de la autorul său, situație care demonstrează că aceștia erau proprietari pe întreaga suprafață, identificată prin planul întocmit în 1946 de ing. I.P. întreg terenul revendicat, de 60.000 mp este ocupat în prezent de Complexul Olănești, care potrivit Legii nr. 251/2002 a trecut împreună cu Spitalul Elias București, din administrarea Ministerului Apărării Naționale în administrarea Academiei Române București, funcționând sub denumirea "Clinica externă Olănești", aflată în subordinea Spitalului Elias și a Academiei Române.
Reclamanții susțin că au procedat la notificarea pârâților în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură sau despăgubiri echivalente, însă până la data formulării acțiunii de față nu au primit decât o adresă, prin care Academia Română le recunoaște justețea solicitării, dar le cere să mai aștepte.
Aceștia arată astfel că înțeleg să formuleze acțiune în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun, prin care pârâții să fie obligați să le lase terenul respectiv în deplină proprietate și posesie, teren ocupat abuziv în perioada 1951-1955.
Pe de altă parte solicită să se constate că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale, de reparație.
Consideră că potrivit art. 21 din Constituția României, dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești nu poate fi îngrădit și că titlul autorului lor nu a fost afectat de vreun act de expropriere, naționalizare sau confiscare, fiind vorba de o ocupare abuzivă a terenului și de o posesie bazată pe violență morală exercitată de autoritățile comuniste.
în aceste condiții, reclamanții consideră că sunt îndreptățiți să solicite terenul pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, acesta nefiind cuprins în domeniul public sau privat al statului, sens în care invocă și dispozițiile art. 480 C. civ., alături de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care le conferă același drept, de a se adresa instanței pe calea dreptului comun.
în opinia reclamanților, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu le îngrădește dreptul de a revendica terenul în fața instanțelor judecătorești, potrivit art. 47 din această lege, având posibilitatea să susțină astfel de acțiuni în fața instanțelor, cu atât mai mult cu cât nu li s-a răspuns în nici un fel la notificările adresate potrivit legii respective.
Se invocă, de asemenea, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare, potrivit căreia persoana expropriată avea dreptul să-și aleagă cota rezervată de terenuri, iar din memoriile autorului D.B. rezultă că acesta a înțeles să fie cuprinse în suprafața de 50 ha și terenurile din pct. "Purdoi - Lacul cu Ghiocei", revendicat prin acțiunea de față.
în legătură cu fructele civile percepute și încasate de Statul Român prin Spitalul Elias și Academia Română în perioada ultimilor 3 ani se invocă dispozițiile art. 483 C. civ., potrivit cărora acestea se cuvin proprietarului bunului, în puterea dreptului de accesiune precum și dispozițiile art. 487 C. civ., potrivit cărora buna credință a posesorului încetează atunci când viciile posesiei îi sunt cunoscute, situație în care nu poate dobândi fructele imobilului.
în condițiile în care nu există nici măcar un titlu formal care să justifice posesia pârâților și culegerea fructelor civile, reclamanții consideră că sunt îndreptățiți să li se acorde aceste fructe.
Prin întâmpinarea depusă, Academia Română, Spitalul Județean de Urgență Elias București a invocat o serie de excepții și a solicitat pe fond respingerea acțiunii reclamanților.
Astfel, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de situația că nu a fost încă soluționată o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, deși reclamanții au făcut notificare în acest sens.
S-a invocat și excepția prematurității formulării acțiunii în revendicare, atâta timp cât nu s-a emis o dispoziție sau decizie motivată potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Același pârât a invocat pe cale de excepție și dobândirea dreptului de proprietate de către Statul Român prin prescripția achizitivă, considerând că statul a intrat în posesia imobilului revendicat printr-un fapt juridic, care constituie titlu valabil, posesia fiind exercitată neîntrerupt o perioadă de peste 30 de ani, fără ca aceasta să fie viciată. Se invocă astfel dispozițiile art. 1890 C. civ. și faptul că buna sau reaua credință a posesorului nu are nici o relevanță, întrucât posesia continuă neîntreruptă, pașnică și sub nume de proprietar a condus fără echivoc la dobândirea dreptului de proprietate.
Această pârâtă arată că reclamanții pot obține pe calea Legii nr. 10/2001, despăgubiri compensatorii și nu restituirea în natură a imobilului.
La rândul său și pârâta Academia Română a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care nu a fost soluționată o cerere a reclamanților în baza Legii nr. 10/2001.
Aceeași pârâtă a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții în cadrul acțiunii în revendicare, arătând că potrivit O.G. nr. 39/2002 Spitalul Elias și Complexul Olănești au trecut din subordinea și administrarea Ministerului Apărării Naționale în administrarea Academiei Române, însă Complexul Olănești a fost reorganizat în subordinea Spitalului Elias ca unitate fără personalitate juridică, iar Spitalul Elias ca unitate cu personalitate juridică, aflat în subordinea Academiei Române.
Cum Spitalul Elias București este administratorul Complexului Olănești și singurul în măsură să dispună de patrimoniul său, numai această instituție are calitate procesuală pasivă.
Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat, de asemenea, excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, considerând că terenul solicitat de reclamanți a fost preluat de stat prin efectul Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare și prin acte de guvernământ ce nu pot fi atacate în justiție pe nici o cale.
Același pârât susține că acțiunea reclamanților este și prematur formulată, în situația în care nu s-a emis o decizie sau dispoziție motivată, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea reconvențională depusă la dosar (f.190, 191) Spitalul Universitar de Urgență Elias București, solicită în subsidiar, în condițiile în care se va admite acțiunea în revendicare a reclamanților să se constate că acesta a fost un posesor de bună credință, în sensul că nu a cunoscut viciul titlului său și a efectuat o serie de cheltuieli necesare și utile, care îi dau dreptul la despăgubiri din partea reclamanților. Invocă faptul că, pe terenul revendicat de reclamanți au fost edificate clădiri ce sunt reglementate de dispozițiile art. 494 C. civ., iar dacă reclamanții proprietari doresc să păstreze aceste construcții sunt datori să plătească valoarea materialelor și prețul muncii. își întemeiază cererea și pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, solicitând ca reclamanții să fie obligați să-i despăgubească cu valoarea cheltuielilor efectuate precum și cu valoarea creșterii fondului.
în urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr. 655 din 13 septembrie 2004 a respins excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii în revendicare, invocate de Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Academia Română și Spitalul Universitar de Urgență Elias București.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Academia Română și s-a respins acțiunea reclamanților pe cale de excepție, față de această pârâtă.
S-a admis în parte acțiunea reclamanților și au fost obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Spitalul Universitar Elias București să respecte acestora dreptul de proprietate și posesie, cu privire la terenul situat în pct."Purdoi - Lacul cu Ghiocei" de pe raza localității Băile Olănești, în suprafață de 42.568,8 mp compus din parcelele: 1Cc, 2Cc, 3Cc, 4Cc și 5 drum neamenajat, 6 aleea betonată, 7 aleea asfaltată, 8PD, 9L și 10 PD, având configurația și vecinii arătați în schița de amplasament întocmită de experți.
A fost obligat Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar cu Spitalul Universitar de Urgență Elias București să le plătească reclamanților despăgubiri civile în valoare de 194.882,52 dolari SUA, plătibili în lei la cursul de la data plății efective, pentru perioada ultimilor 3 ani și la despăgubiri de 1,71 dolari SUA/mp/an, începând cu data pronunțării prezentei hotărâri și până la predarea efectivă a terenului către reclamanți.
S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de Spitalul Universitar de Urgență Elias București și au fost obligați reclamanții M.A., D.L. și H.A., în solidar, să-i plătească acestei instituții pârâte suma de 94.104.360.000 lei reprezentând valoarea creșterii fondului, ca urmare a investițiilor realizate pe terenul revendicat.
S-a instituit un drept de retenție asupra terenului revendicat, în favoarea Spitalului Universitar de Urgență Elias București până la plata despăgubirilor menționate mai sus.
A fost obligat Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar cu Spitalul Universitar de Urgență Elias București la plata sumei de 38.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
S-a reținut de instanța de fond la pronunțarea acestei sentințe că excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Academia Română este întemeiată, întrucât potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 39/2002 aprobată prin Legea nr. 251/2002, Sanatoriul Olănești denumit în prezent Complexul Olănești a trecut din administrarea Ministerului Apărării Naționale în administrarea Academiei Române și în subordinea Spitalului Universitar de Urgență Elias București, care a fost organizat ca unitate sanitară, cu personalitate juridică, în subordinea Academiei Române.
S-a apreciat astfel că, nefiind unitate care deține imobilul revendicat, Academia Română nu are calitate procesuală pasivă, acțiunea reclamanților față de aceasta fiind respinsă.
Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, formulată de reclamanți s-a apreciat că potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana care solicită restituirea imobilului preluat abuziv sau măsuri reparatorii, are dreptul de a opta privind procedura prevăzută de această lege sau de a alege calea dreptului comun, în situația în care imobilul a fost preluat fără nici un titlu. S-a reținut astfel că, nici această dispoziție legală, nici o alta din Legea nr. 10/2001 nu declară acțiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă.
Referitor la excepția prematurității acțiunii în revendicare, față de faptul că reclamanții s-au adresat cu notificări atât la Ministerul Apărării Naționale, cât și la Academia Română și Primăria Orașului Olănești și nu s-a emis nici o decizie sau dispoziție motivată în baza art. 23 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că, nici o dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu le îngrădește reclamanților dreptul de a promova acțiunea în revendicare de drept comun, în condițiile în care unitatea deținătoare nu rezolvă cererea în termenul legal și aceștia consideră că imobilul a fost preluat fără nici un titlu.
Referitor la fondul cauzei s-a reținut în esență că reclamanții au dovedit cu actele depuse la dosar calitatea procesuală activă de moștenitori ai autorului comun D.B., decedat în 1951, având astfel dreptul de a revendica, inclusiv imobile provenind din proprietatea acestui autor și în legătură cu care consideră că alte persoane, inclusiv statul au procedat la o preluare abuzivă, fără titlu și fără nici un drept.
S-a reținut de asemenea că, întrucât reclamanții sunt proprietarii terenului revendicat, în baza art. 483 C. civ. li se cuvine și contravaloarea fructelor solicitate, care a fost stabilită pentru ultimii 3 ani la suma de 194.882,52 dolari SUA calculată la limita minimă a valorii de concesionare a terenurilor.
Referitor la cererea reconvențională formulată de pârâtul Spitalul de Urgență Elias București s-a reținut că, la data când Complexul Olănești a trecut în administrarea acestuia pentru a fi cuprins în patrimoniul propriu conform O.G. nr. 39 din 30 ianuarie 2002, nu cunoștea situația juridică reală a terenului, situându-se astfel pe poziția constructorului de bună credință conform art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.
Prin realizarea edificiilor ce constituie Complexul Olănești, valoarea terenului preluat abuziv de la autorul reclamanților a sporit în mod considerabil, acesta fiind transformat din categoria terenuri arabile, pășuni și izlaz, în categoria unor terenuri folosite pentru agrement și odihnă, care aduc venituri sporite proprietarului.
S-a admis cererea reconvențională și au fost obligați reclamanții în solidar să-i plătească acestei pârâte suma de 94.104.360.000 lei, cu titlu de valoare a creșterii fondului.
Având în vedere suma de bani relativ mare pe care reclamanții urmează să o plătească Spitalului Universitar de Urgență Elias București, tribunalul a apreciat că este întemeiată și cererea acestei instituții pârâte, privind constituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la plata despăgubirilor, reprezentând valoarea creșterii fondului.
împotriva sentinței civile nr. 655 din 13 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea au declarat apel atât reclamanții cât și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Județului Vâlcea și Spitalul Universitar de Urgență "Elias" București.
în motivarea apelului, reclamanții au arătat, în esență, că în mod greșit, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Academia Română; nu a avut în vedere că în virtutea principiului restitutio in integrum și a dispozițiilor art. 482,art. 483 și art. 485 C. civ., trebuiau acordate despăgubirile și pentru perioada de după introducerea acțiunii și până la pronunțarea hotărârii; a admis cererea pârâtului Spitalul Elias București pentru acordarea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu, fără a avea în vedere că acesta nu este proprietarul aparent al acestui teren și a obligat pe reclamanți la plata către pârâtul Spitalul Elias București a sumei de 94.104.360.000 lei, fără a avea în vedere că există reaua credință a statului în ocuparea terenului.
Prin motivele de apel formulate, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a Județului Vâlcea a criticat sentința instanței de fond întrucât: în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Academia Română și Spitalul Universitar de Urgență Elias București; în mod greșit s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 60.000 mp situat în Băile Olănești, pct."Purdoi - Lacul cu Ghiocei"; imobilul revendicat de reclamanți este bun de uz public inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, situație în care, în mod nejustificat s-a dispus restituirea lui.
Prin motivele de apel formulate de pârâtul Spitalul Universitar de Urgență Elias se critică sentința instanței de fond întrucât: în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității și prematurității acțiunii reclamanților, precum și excepția prescripției achizitive, invocată de Spitalul Universitar de Urgență Elias; în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Academiei Române; în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamanților și a obligat pe pârâți să respecte dreptul de proprietate pentru terenul în litigiu, deși din actele dosarului rezultă că numai o parte din terenurile aflate în proprietatea autorului D.B. au fost afectate de construirea Sanatoriului 1 Mai Olănești.
Prin decizia nr. 455 A din 18 noiembrie 2005, Curtea de Apel București, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Spitalul Universitar de Urgență Elias împotriva sentinței civile nr. 655 din 13 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții M.A., D.L. și H.A. și a respins apelul formulat de reclamanții M.A., D.L. și H.A. împotriva aceleiași sentințe.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că, acțiunea fiind formulată la data de 1 octombrie 2002, deci la mult timp după apariția Legii nr. 10/2001 și sub imperiul acestei legi, ea nu era susceptibilă de a fi caracterizată și primită ca o acțiune în revendicare supusă dreptului comun, deci legii vechi, astfel că sentința atacată încalcă principiul aplicării imediate a legii noi, fiind respinsă în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii. Instanța de apel a reținut astfel că, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii face de prisos cercetarea și a celorlalte excepții ridicate de pârâți în apelul formulat, cât și cercetare în fond a cauzei, care nu se mai impune conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., situație în care apelul formulat de reclamanți s-a respins ca atare.
împotriva deciziei civile nr. 455 A din 18 noiembrie 2005 a Curții de Apel Pitești au declarat recurs reclamanții D.L., H.A. și M.A. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând următoarele:
Decizia atacată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 480,art. 481 C. civ., texte de lege în virtutea cărora proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod absolut.
Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă și nu există îngrădire legală în folosirea acesteia tocmai pentru a nu se încălca dreptul la proprietate.
Instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale, în speță neexistând o preluare cu titlu, ci doar o preluare faptică, fără ca proprietarii să piardă această calitate.
Astfel, preluarea abuzivă nu a dus sine die la pierderea proprietății, ci doar la pierderea posesiei, proprietatea rămânând în continuare a autorului reclamanților, chiar dacă a fost împiedicat să uzeze de acest drept.
în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în situația imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără vreun titlu, persoana îndreptățită își păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării.
De altfel, doctrina și practica judiciară apreciază că în situația în care persoana îndreptățită a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001 și nu a primit răspuns în termenul legal de 60 zile, singura cale legală ar rămâne acțiunea în revendicarea dreptului, dreptul comun în materie fiind acțiunea în revendicare.
Au fost încălcate și dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cu care orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială.
în speță, instanța a refuzat să se pronunțe asupra încălcării dreptului de proprietate, încălcându-se drepturile civile ale persoanei.
Recursul este nefondat.
Reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480,art. 481 C. civ., după ce se adresaseră cu notificare unității deținătoare, în condițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare la data de 14 februarie 2001.
Această lege are o aplicare generală în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile, pentru că art. 2 acoperă sfera tuturor modalităților de preluare abuzivă a imobilelor.
Articolul 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 prevede că fac obiectul legii și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii și administrației de stat.
Textul citat se referă la două categorii de situații: cele în care preluarea imobilelor s-a făcut în temeiul unor titluri care nu sunt valabile și cele în care la baza preluării nu a stat nici un titlu, adică preluări realizate pe căi de fapt.
întrucât reglementarea conținută de art. 2 alin. (1) lit. h) face posibilă acordarea de măsuri reparatorii pentru orice situație în care un imobil a fost preluat abuziv, inclusiv preluarea fără nici un titlu, imobilelor care fac obiectul procesului le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Or, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, pentru toate imobilele care intră sub incidența ei, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii (inclusiv restituirea imobilului în natură) numai în condițiile legii speciale. După data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulată în contradictoriu cu persoana juridică deținătoare a bunului, în condițiile dreptului comun, nu poate fi folosită, așa cum s-a reținut prin hotărârea atacată, deoarece persoanele îndreptățite la restituire urmează să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de noua lege.
De altfel, reclamanții au recurs la procedura administrativă, însă, așa cum au precizat în cererea de chemare în judecată, până la data formulării acesteia, nu au primit decât o adresă, prin care Academia Română le recunoaște justețea solicitării, astfel că au înțeles să formuleze acțiune în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun, prin care pârâții să fie obligați să le lase terenul respectiv ocupat abuziv în perioada 1951-1985, în deplină proprietate și posesie.
Din dispoziția înscrisă în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu rezultă că persoana îndreptățită, căreia nu i s-a răspuns la notificare, își poate realiza dreptul pe calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe art. 480,art. 481 C. civ., așa cum susțin recurenții.
Textul dispune "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Sintagma "conform prevederilor prezentei legi", și faptul că decizia și hotărârea judecătorească de restituire sunt actele prin care se finalizează procedura inițiată prin expedierea notificării de către persoana îndreptățită, duc la concluzia că și pentru imobilele preluate fără titlu trebuie declanșată și finalizată procedura instituită prin legea specială.
în cauză, instanța de apel corect a reținut că, potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită la restituire are dreptul de opțiune între procedura judiciară în curs și procedura reglementată de legea nouă, numai dacă acțiunea în revendicare s-a formulat anterior datei la care această lege a intrat în vigoare.
Recurenții susțin că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind încălcate dispozițiile art. 480,art. 481 C. civ., că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă și nu există îngrădire legală în folosirea acesteia, deoarece s-ar încălca dreptul de proprietate.
Neîntemeiată este și susținerea că, prin refuzul instanței de apel de a se pronunța asupra încălcării dreptului de proprietate, a fost nesocotit dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite, fiind astfel încălcat art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Astfel, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare la 14 februarie 2001 constituie o lege reparatorie în ceea ce privește imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 derogatorie de la dreptul comun, de aplicare imediată și pentru toate imobilele ce cad sub incidența ei între care figurează și cel în speță.
Reglementările Legii nr. 10/2001 sunt speciale, iar mecanismul de punere în aplicare a acestei legi este alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie.
De aceea, pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care se găsesc în administrarea, folosința sau, după caz, exploatarea unităților și instituțiilor publice, a regiilor autonome, societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și a organizațiilor cooperatiste, persoanele îndreptățite la restituire nu pot opta pentru formularea acțiunii în revendicare direct la instanțele competente.
Ele au obligația să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de legea specială, în art. 21 și urm., obligație impusă și de art. 109 alin. (2) C. proc. civ., așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Prin lege, se asigură și accesul la instanțele judecătorești, deoarece se prevede o a doua etapă, procedura judiciară, facultativă și subsidiară care dă dreptul persoanelor nemulțumite de modul în care s-au soluționat cererile de restituire a imobilelor preluate abuziv să apeleze la justiție pentru satisfacerea drepturilor lor, iar în cadrul acestei proceduri instanțele se pronunță asupra încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă a bunurilor.
Pentru considerentele expuse, constatând neincidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7462/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7324/2007. Civil → |
|---|
