ICCJ. Decizia nr. 6941/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 5 septembrie 2001 pe rolul Tribunalului Vâlcea reclamanta G.A.I.E. a solicitat în contradictoriu cu Consiliul local al Județului Vâlcea restituirea imobilului expropriat în mod abuziv de Statul Român, prin Decretul nr. 83/1949.
în motivarea acțiunii reclamanta, a arătat că cererea privește numai imobilul ce a aparținut mamei ei adoptive pictorița O.G. împreună cu soțul acesteia ing. N.G. și anume o casă cu 5 camere (C.G.) și anexele aferente împreună cu teren, curte, teren agricol și pădure, imobil deținut în prezent de Muzeul județului Vâlcea.
S-a arătat că Muzeul de artă Vâlcea a fost notificat, conform procedurii Legii nr. 10/2001 și a răspuns prin dispoziția nr. 107 din 14 august 2001 în sensul că a respins cererea de restituire în natură a imobilului C.G. cu anexele și teren aferent situat în comuna Măldărești, județ Vâlcea, propunând însă, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 438.222.382 lei.
La 24 septembrie 2001 reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că aceasta reprezintă o contestație împotriva Dispoziției nr. 107 din 14 august 2001 a Consiliului județean Vâlcea. Reclamanta a solicitat anularea dispoziției pentru încălcarea art. 24 alin. (2) din Legea 10/2001, nefiind invitată să ia parte la dezbateri. S-a mai arătat că în cauză greșit i-a fost respinsă restituirea în natură deoarece, imobilul fiind preluat fără titlu valabil, nu sun aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001, alin. (4) al acestui articol exceptând de la regula înscrisă în el, imobilele preluate fără titlu valabil. S-a mai precizat că nu au fost respectate dispozițiile art. 16 alin. (2) care impun existența unei hotărâri de guvern care să aprobe propunerea de neretrocedare în natură a unui imobil.
în sfârșit s-a mai arătat că valoarea imobilului, care este o clădire de o deosebită valoare artistică, a fost mult subestimat, valoarea reală ridicându-se la 10 miliarde lei.
Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr. 475 din 12 septembrie 2002 a admis în parte acțiunea cum a fost precizată. S-a respins cererea de restituirea în natură a imobilului și s-a constatat valoarea acestuia, la data pronunțării sentinței, în sumă de 8.274.000.000 lei.
în motivarea sentinței instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada calității procesuale active. G.O., după decesul soțului său, G.N., a înfiat-o pe reclamantă care este singura moștenitoare a mamei sale adoptive, decedată în 1978.
S-a reținut că reclamanta a făcut dovada proprietății asupra imobilului, din probele administrate rezultând că N.G. a avut în proprietate o moșie în comuna Măldărești din care făcea parte și imobilul revendicat de reclamantă.
Instanța a reținut că imobilul nu a fost expropriat în temeiul Decretului 83/1949, acest Decret a completat dispozițiile Legii 187/1945 prin care s-a înfăptuit reforma agrară iar la data la care a avut loc exproprierea erau aplicabile prevederile Legii 187/1945, din actele existente la filele 118-124 din dosar rezultând că N.G. a fost expropriat de imobilul deținut în comuna Măldărești, în baza acestei legi
S-a considerat că imobilul este preluat cu titlu valabil în sensul art. 2 lit. h) din Legea 10/2001 deoarece, în urma demersurilor proprietarului de la acel moment care a invocat că textele legale nu au fost corect aplicate, s-a ajuns la concluzia că a operat o expropriere legală.
Instanța a avut în vedre dispozițiile art. 16 din aceeași lege potrivit cărora bunurile care fac parte din patrimoniul cultural și constituie "muzeu" nu se restituie în natură, foștii proprietari fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent.
Instanța a constat că prin Hotărârea nr. 1362/2001 emisă în temeiul Legii 213/1998 imobilele în discuție sunt cuprinse în domeniul public al Consiliului județean Vâlcea sub numele " teren complex Muzeul Măldărești" și, respectiv, C.G.
Sub acest aspect s-a apreciat legală dispoziția de respingere a revendicării în natură a imobilului, fiind corectă aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001. Pentru aplicarea art. 23 din aceeași lege s-a reținut că nu s-a făcut dovada că reclamanta nu ar fi fost invitată la dezbateri și în raport de aplicarea în speță a art. 16 alin. (1) reclamanta nu a fost prejudiciată prin neparticiparea la dezbaterile din fața Comisiei.
S-a constatat că reclamanta este îndreptățită la contravaloarea imobilului, stabilită în urma efectuării unei expertize, la 8.274.000.000 lei.
Curtea de apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 18/A din 18 februarie 2003 a admis apelul reclamantei împotriva acestei sentințe și a schimbat în parte sentința Tribunalului Vâlcea în sensul că a constatat că valoarea imobilului (compus din construcții, anexă și teren) se ridică la suma de 9.004.871.000 lei.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 9.500.000 lei în apel și fond. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a fost respins ca nefondat apelul pârâtului Consiliul județean Vâlcea.
S-a confirmat aprecierea instanței de fond în sensul că bunul nu poate fi restituit în natură, făcând parte din patrimoniul cultural național și figurând pe lista monumentelor istorice, el fiind administrat de Muzeul județean Vâlcea.
S-a mai constatat că imobilul a fost expropriat cu titlu valabil, el fiind preluat în baza Legii 187/1945 prin avizul-decizie nr. 116/1946.
S-a refăcut raportul de expertiză și s-a luat în considerare coeficienții de diagnostic aferenți monumentelor istorice precum și standardul european de evaluare privind proprietatea imobiliară de patrimoniu. S-au luat în calcul și componentele artistice (frescă), s-au aplicat corecțiile pentru finisaje și s-a făcut evaluarea împrejmuirii din zidărie și s-au actualizat prețurile.
Apelul pârâtului referitor la contravaloarea imobilelor a fost respins ca nefondat.
înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3020 din 23 aprilie 2004 a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul județean Vâlcea împotriva deciziei nr. 18A/2003 pe care a casat-o, cauza fiind trimisă spre judecare Curții de apel.
Instanța de recurs a motivat decizia pe împrejurarea că nu s-a ținut cont, la stabilirea cuantumului despăgubirilor de prevederile legale în această materie, și anume de teza I alin. (1) din Titlul II al O.U.G. 184 din 12 decembrie 2002, potrivit cărora e necesar să se utilizeze, la actualizarea despăgubirilor, un coeficient de actualizare aferent fiecăruia, prin raportarea cursului leu/dolar SUA din anul preluării, la cursul lei/dolar SUA din anul emiterii deciziei de soluționare a notificării.
Curtea de apel Pitești, rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 406/A din 4 iulie 2005 a admis apelul reclamantei, împotriva sentinței civile nr. 475 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea, a schimbat în parte sentința în sensul că a constatat valoarea imobilelor în sumă de 9.004.871.000 lei, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
A fost respins ca nefondat apelul Consiliului județean Vâlcea. A fost obligat pârâtul la 9.500.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
în motivarea acestei decizii Curtea de apel care a refăcut probele, expertiză, a constatat că reclamanta nedepunând la dosar acte din care să reiasă valoarea imobilelor în anul 1949 nu a putut omologa expertiza contabilă astfel încât a reținut expertiza Ș.A. care nu a fost contestată de reclamantă.
Pe de altă parte s-a constatat că prin refacerea expertizei dispusă în calea de atac formulată de apelantul pârât, s-a stabilit valoare mai mare decât cea inițială, ceea ce ar crea apelantului o situație mai grea în propria cale de atac.
Ca urmare s-a menținut valoarea stabilită inițial.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta .
înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 3635 din 6 aprilie 2006 a admis acest recurs și a casat decizia atacată, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași Curte.
în motivarea deciziei de casare înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001 aceste chestiuni fiind pe deplin probate și acceptate de pârât.
Instanța a mai reținut că cererea privind restituirea în natură a imobilului a fost pe deplin lămurită prin rămânerea definitivă, sub acest aspect a deciziei 18/A2003 a Curții de apel, neatacată de reclamantă.
Curtea de apel Pitești, rejudecând cauza prin decizia nr. 287/A din 15 decembrie 2006 a admis apelul reclamantei și a respins apelul Consiliului județean Vâlcea. A fost schimbată în parte soluția în sensul că s-a stabilit valoarea ofertei de despăgubiri la suma de 1.379.800 lei la data de 9 februarie 2005, data expertizei.
în motivarea acestei decizii s-a reținut că instanța de trimitere a stabilit ca măsuri obligatorii respectarea dispozițiilor cuprinse în O.U.G. 184 din 12 decembrie 2002 pentru completarea Legii 10/2001 referitoare la utilizarea unui coeficient de actualizare aferent fiecăruia prin raportare la cursul dolar SUA-leu.
S-a reținut că un alt criteriu de evaluare îl constituie și valoarea de piață dar și standardele internaționale.
S-a constatat că valoarea reținută de expertul C.I. (53 milioane lei) este stabilită în mod arbitrar în lipsa valorii imobilului la momentul preluării de către stat.
în lipsa acestui criteriu, s-a constatat că valoarea stabilită de expertul A.Ș. este conformă cu celelalte criterii prevăzute de O.U.G. 184/2002.
împotriva acestei decizii au declarat în termen legal recurs, reclamanta și pârâtul, pentru motive diferite de fapt.
Ambii recurenți au invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamanta a invocat că soluția instanței de apel este nelegală și netemeinică deoarece nu s-a pronunțat asupra cererii privind restituirea terenului în natură. Reclamanta a criticat motivarea instanței referitor la decizia nr. 18 din 18 februarie 2003 a Curții de apel Pitești în sensul că are autoritate de lucru judecat cu privire la restituirea în natură ceea ce a determinat instanța să nu se mai pronunțe cu privire la această cerere.
S-a arătat, sub acest aspect că în dreptul de revendicare deciziile înaltei Curți de Casație și Justiție nu au valoare de precedent, instanța legal învestită fiind ținută să se pronunțe asupra tuturor cererilor.
în cauză nu a existat tripla identitate în sensul că obiectul cauzei soluționată prin decizia atacată și obiectul cauzei soluționată de Curtea de apel Pitești nu există identitate.
S-a mai invocat că decizia nr. 3635 a înaltei Curți de Casație și Justiție din 6 aprilie 2006 a intervenit la un an după intrarea în vigoare a Legii nr. 247//2005 care a adus modificări substanțiale Legii 10/2001 în speță art. 16 care permite în prezent restituirea în natură a imobilului de categoria celui prevăzut în anexa 2 a Legii.
S-a solicitat a se lua act de modificările intervenite și a se soluționa cauza în conformitate cu acestea având în vedere că:
- potrivit legii în vigoare nu putea ataca acea decizie;
- a intervenit modificarea legislativă, care prevede o altă soluție în materia revendicării acestei categorii de bunuri
- și nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul revendicat.
Recurenta reclamantă a mai invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. motivat de faptul că deși s-a reținut eronat că expertul A.Ș. a stabilit valoarea de piață a imobilului la suma de 13.798.000.000 lei când în realitate, în raportul de expertiză este menționată suma de 14.530.000.000 lei.
Recurenta reclamantă a solicitat în principal modificarea în tot a deciziei atacate și în consecință a sentinței de fond privind restituirea în natură a imobilului și în subsidiar obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru imobil din întreaga sa componență în sumă de 14.530.000.000 lei.
Consiliul local a invocat în recursul său în același temei de drept, împrejurarea că potrivit Legii 247/2005 care a intervenit pe parcursul judecății, recte art. 16 din Titlul VII al acestei legi, propunerile de acordare de despăgubire se vor înainta Secretariatului Comisiei Centrale care procedează la analizarea dosarelor în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură și acest organism se va ocupa de stabilirea valorii. Ca urmare, instanța învestită cu contestație poate să se pronunțe numai cu privire la propunerea de despăgubiri fără a stabili suma cuvenită.
Cât privește cererea de restituire în natură a imobilului recurentul pârât a arătat că această problemă a rămas definitivă iar contestatoarea a acceptat-o pentru că nu a atacat-o cu recurs, lucru reținut și de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3635 din 6 aprilie 2006.
Analizând probele administrate în cauză precum și soluția atacată prin prisma motivelor expuse se constată că recursul reclamantei este întemeiat și se va admite iar cel declarat de pârât nefiind întemeiat se va respinge pentru considerentele ce urmează:
Reclamanta a contestat o dispoziție emisă de pârâtă în rezolvarea notificării formulate de aceasta din 2001.
Dispoziția atacată a respins cererea de restituire în natură a imobilului motivat de împrejurarea că la 14 august 2001 când s-a pronunțat instanța legea nu prevedea ca soluție restituirea în natură a imobilului considerat ca făcând parte din patrimoniul cultural. Ca urmare s-au propus despăgubiri într-un anumit cuantum.
Această rezolvare a fost contestată de reclamantă și s-a format astfel dosarul cauzei în care în principal reclamanta a criticat respingerea cererii de restituire în natură arătând că nu există o hotărâre de Guvern care să aprobe propunerea de nerestituire în natură a unui imobil pentru că face parte din patrimoniul cultural așa cum impunea textul de Lege în art. 16 alin. (2).
Tribunalul a admis în parte acțiunea constatând că reclamanta este îndreptățită numai la despăgubiri bănești de 8 milioane lei (în loc de 4 milioane lei cât se propune prin dispoziția de rezolvare a notificării).
împotriva acestei soluții au declarat apel ambele părți inclusiv deci reclamanta care nu a fost mulțumită de soluția de respingere a cererii de restituire în natură.
Curtea de apel Pitești prin decizia nr. 18/2003 a admis apelul reclamantei și a respins apelul pârâtului modificând soluția cât privește stabilirea valorii reținând o sumă mai mare.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței 475/2002.
Această decizie a fost casată în întregime, prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3020 din 23 aprilie 2004, cauza trimițându-se la Curtea de apel pentru rejudecarea apelului pârâtului. Din decizia 18/2003 înalta Curte de Casație și Justiție nu a păstrat nimic.
Soluția dată în rejudecarea apelului (decizia 406/2005) Curtea de Apel București care a repetat practic dispozițiile deciziei 18/2003 (desființată) a fost atacată de reclamantă care a criticat în principal respingerea cererii de restituire în natură a imobilului.
Ca urmare, nu se poate reține că soluția stabilită prin decizia 18/2003 care a menținut sentința de fond sub aspectul respingerii cererilor de restituire în natură a imobilului a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia 3635/2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție care a doua oară a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, pentru că:
1. decizia 18/2003 nu mai există ea fiind casată prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 320/2004.
2.nici decizia 406/2005 a Curții de Apel nu mai există, ea fiind casată de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3635/2005.
Ca urmare, Curtea de apel Pitești a fost reînvestită cu judecarea apelului formulat de reclamantă urmând să rejudece și apelul deja existent din ciclul anterior formulat de pârât.
Cum prin apelul său reclamanta a criticat nesoluționarea cererii privind restituirea în natură, instanța de apel ignorând această cerere și neobservând că în judecarea contestației la Legea 10/2001 cu care instanțele au fost învestite, pe parcursul judecății s-au schimbat în mod esențial regulile aplicate revendicării imobilului, prin soluția pronunțată a soluționat nelegal cauza cu care a fost învestită.
Dispozițiile în vigoare după modificările aduse Legii 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 permit în prezent restituirea în natură și a imobilelor declarate monumente istorice, cum este cazul în cauza de față.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (1), în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa 2 lit. a) necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate, ori socio-culturale (cum este și cazul imobilului revendicat care este obiect de muzeu) foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora (reclamanta fiind moștenitoarea fostului proprietar) li se restituie imobilul în proprietate.
Legea instituie o obligație din partea celui îndreptățit la restituirea în natură și anume, de a menține destinația imobilului pe o perioadă variabilă, arătată de lege în funcție de destinațiile imobilului. Este așadar vorba despre o obligație legală instituită în sarcina noului proprietar.
Constatând că în cauză situația de fapt este pe deplin stabilită în temeiul art. 314 C. proc. civ. urmează a se admite recursul reclamantei împotriva deciziei 287/2006 a Curții de apel care se va modifica în parte în sensul că se va schimba în tot sentința nr. 475 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea și în consecință se va anula Dispoziția nr. 107 din 14 august 2001 a Consiliului județean Vâlcea.
Ca efect se dispune restituirea în natură a imobilului revendicat, C.(G.) cu anexe (construcții și teren aferent), identificat potrivit raportului de expertiză.
Având în vedere motivele pentru care s-a admis recursul reclamantei se constată că recursul declarat de pârât sub aspectul invocat împotriva restituirii în natură și cât privește corecta aplicare a Legii 247/2005, este nefondat a fost respins ca atare.
Au fost păstrate dispozițiile din decizia nr. 287/A din 15 decembrie 2006, cât privește respingerea apelului pârâtului și obligarea acestuia la cheltuieli de judecată.
în temeiul art. 274 C. proc. civ. se constată fondată cererea recurentei reclamante de obligare a recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală.
Astfel a fost obligat recurentul pârât la 800 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă reprezentând onorariu avocat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7324/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6943/2007. Civil → |
|---|
