ICCJ. Decizia nr. 6918/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6918
Dosar nr. 13065/3/200.
Şedinţa publică din 19 octombrie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 10 aprilie 2006, reclamanţii T.F.I., T.E.Z. şi F.L. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Dispoziţiei nr. 5180 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primarul General, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii în care să se prevadă acordarea către reclamanţi a unor măsuri reparatorii prin echivalent constând în alte bunuri sau servicii oferite în echivalent.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că prin notificarea nr. 303/2001 reclamanţii au solicitat să li se acorde despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948.
Prin Dispoziţia nr. 5180 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primarul General au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură şi dispoziţia a fost înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de pe lângă Cancelaria Primului Ministru.
Deşi prin notificare reclamanţii au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti, pentru că la acel moment dispoziţiile legale prevedeau acordarea de despăgubiri băneşti, nu doresc să beneficieze de prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 în sensul de a lise acordat titluri de despăgubire la Fondul „Proprietatea" ci vor compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinători.
Prin sentinţa civilă nr. 1265 din 5 octombrie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a anulat Dispoziţia nr. 5180/2006 a Primarului municipiului Bucureşti. Pârâtul a fost obligat să emită dispoziţie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în alte bunuri sau servicii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că susţinerile reclamanţilor cu privire la dreptul de a opta între măsurile reparatorii prevăzute de lege sunt corecte. Reclamanţii nu pot fi obligaţi să obţină satisfacerea pretenţiilor privind măsurile reparatorii pentru imobilul ce le-a fost preluat abuziv de către stat, prin acordarea de despăgubiri la Fondul „Proprietatea".
Apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, a fost respins ca ne fondat prin Decizia civilă nr. 217 din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că, în condiţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii şi-au exprimat acordul ca măsurile reparatorii prin echivalent ce urmează să fie primite să constea în compensare cu alte bunuri sau servicii, acord manifestat prin însăşi cererea înregistrată al instanţa de fond sub nr. 13065/3/2006, având în vedere că s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, care este afectat în totalitate de elemente de sistematizare.
Împotriva acestei decizii pârâtul Municipiului Bucureşti, prin Primar General, a declarat recurs critica, motivată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
Conform art. 9 alin. (2) şi urm. din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă vor fi acordate măsuri reparatorii în echivalent ce pot consta în titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite.
Au fost ignorate dispoziţiile de imediată aplicare a Legii nr. 247/2005 titlul VII, ce reglementează în mod expres regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură. Instanţa putea să oblige pârâtul care a emis o dispoziţie prin care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, să înainteze notificarea pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de dovezile administrate înaintea instanţelor de fond, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au solicitat prin notificarea nr. 303 din 21 iunie 2001 acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv.
La data la care reclamanţii au optat pentru acest tip de măsuri reparatorii în echivalent, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedea, cu caracter limitativ, patru categorii de măsuri reparatorii prin echivalent: compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite; acordarea de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital; acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare şi acordarea de despăgubiri băneşti.
Notificarea a fost soluţionată abia la 23 ianuarie 2006, prin Dispoziţia nr. 5180, când Legea nr. 10/2001 fusese modificată în temeiul Legii nr. 247/2005.
Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare după republicarea în temeiul art. VII din titlul I al Legii nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aşadar, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, persoana îndreptăţită poate să opteze pentru măsura reparatorie prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării.
La rândul său, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Textul nu impune în sarcina persoanei îndreptăţite obligaţia de opţiune între măsurile reparatorii enunţate ci obligă entitatea învestită să acorde în compensare alte bunuri sau servicii. Numai în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită, entitatea învestită poate să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În speţă nu s-a făcut dovada celor mai sus arătate, de natură să justifice trimiterea notificării secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Drept urmare, instanţele de fond au procedat corect atunci când, în temeiul art. 1 alin. (3) teza I din Legea nr. 10/2001, au obligat pe pârât la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţele de fond făcând aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 217 din 5 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7122/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6922/2007. Civil → |
|---|
