ICCJ. Decizia nr. 7031/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7031
Dosar nr. 4217/2/2007
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 15 noiembrie 2004, sub nr. 2785/2004, reclamanţii S.I., S.V. şi J.H.M. au chemat în judecată pe pârâta A.P.P.S. RA, solicitând instanţei să constate calitatea lor de moştenitori ai fostului proprietar tabular, în ceea ce priveşte cota de ¾ din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 2328 Cluj, nr.top 403; să constate calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului în litigiu; să constate că bunul a fost preluat în mod abuziv; să dispună anularea deciziei nr. 347 din 21 septembrie 2004 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii prin care să restituie în natură, în favoarea reclamanţilor, cota de ¾ din imobil, compus din casă cu etaj, parter, subsol şi dependinţe, curte şi grădină, în suprafaţă de 305 stânjeni pătraţi sau să dispună restituirea în natură a bunului; să dispună înscrierea reclamanţilor ca proprietari în părţi egale asupra cotei de ¾ din imobil; să dispună obligarea Guvernului României prin A.P.P.S. R.A. să achite în beneficiul lor sumele încasate cu titlu de chirie de la terţi, începând cu 1 septembrie 2003, până la data rămânerii definitive a hotărârii, cu dobânzile aferente la nivelul practicat de băncile comerciale din România.
Prin sentinţa civilă nr. 194 din 7 martie 2005 a aceleiaşi instanţe, s-a admis excepţia invocată de pârâtă şi s-au respins ca inadmisibile capetele 1, 5 şi 6 din acţiune, respectiv constatarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite pentru restituirea cotei de ¾ din imobil, înscrierea reclamanţilor în Cartea funciară, ca proprietari ai cotei de ¾ din imobil, şi obligarea Guvernului României de a achita reclamanţilor sumele încasate din închirierea imobilului către terţi.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei în ceea ce priveşte capătul 2 din acţiune.
S-a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţi; s-a anulat dispoziţia nr. 347 din 21 septembrie 2004 emisă de pârâtă şi a fost obligată aceasta să restituie în natură reclamanţilor, prin decizie, cota de ¾ din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. 2328 Cluj, nr. top. 403, casă cu etaj din piatră şi cărămidă, la subsol cu 2 camere, dependinţe, la parter cu 9 camere, bucătărie, dependinţe, la etaj cu 23 de camere, dependinţe, curte şi grădină, în suprafaţă de 350 stânjeni pătraţi, constatând că imobilul a fost preluat abuziv.
Instanţa a reţinut în pronunţarea acestei hotărâri că, prin notificările nr. 400 şi 401 din 20 iulie 2001, întocmite în baza Legii nr. 10/2001, adresate pârâtei, petenţii S.I., S.V. şi S.H.B. au solicitat restituirea în natură a cotei de ¾ din imobilul în litigiu, în compunerea deja prezentată, compus din construcţie şi teren, preluat de stat în mod abuziv, conform Decretului nr. 92/1950, aflat în prezent în administrarea S.V.R.A.
La notificare, petenţii au depus în termen, în calitate de persoane îndreptăţite, în concordanţă cu prevederile legii amintite şi a Normelor metodologice de aplicare unitară a actului normativ arătat, aprobate prin HG nr. 498/2003, acte doveditoare, constând în acte de stare civilă în formă autentică, traduse în limba română şi legalizate la un notar public din România, certificatul de calitate de moştenitor, acte care atestă dreptul de proprietate privind imobilul în litigiu, fiind îndeplinite cerinţele arătate în adresa R.A. A.P.P.S. nr. 5651 din 18 octombrie 2001, împrejurare ce se desprinde din conţinutul adreselor din 18 februarie 2002 şi 25 noiembrie 2002, trimise de reclamanţi.
În urma decesului petentei S.H.B., născută S., intervenit la 22 ianuarie 2004, a fost înaintat pârâtei certificatul de moştenitor din care rezultă că singura ei moştenitoare este reclamanta J.H.M., în calitate de fiică.
Prin Decizia nr. 347 din 21 septembrie 2004 emisă de pârâtă a fost respinsă ca nedovedită notificarea întocmită de petenţi, pentru următoarele considerente: certificatul de calitate de moştenitor tradus şi legalizat în România, supralegalizat de Consulatul Republicii Ungare din Cluj-Napoca a fost emis de un notar public din Ungaria şi nu de un notar public din România, aşa cum prevede art. 66 din Legea nr. 105/1992.
În extrasul din Registrul stării civile, tatăl petentului apare sub numele de S.V., iar în alte înscrisuri S.G., nefiind depusă declaraţie de notorietate în sensul că V. şi G. sunt una şi aceeaşi persoană.
Nu au fost depuse certificatul de nomenclatură urbană, expertiza topografică din care să rezulte că imobilul este unul şi acelaşi cu cel solicitat, nici toate actele de stare civilă pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite.
Tribunalul a constatat că situaţiile expuse în considerentele deciziei contestate nu sunt de natură a conduce la respingerea contestaţiei.
Astfel, reclamanţii au anexat la notificare certificatul de calitate de moştenitor întocmit de un notar public din Ungaria la data de 19 septembrie 2002, în urma decesului autoarei petenţilor, L.I., deces produs la Budapesta, la 1 aprilie 1985, în acest act fiind indicaţi succesorii defunctei, respectiv S.I., S.H.B., născută S., şi S.V., toţi având calitatea de copii ai decedatului.
În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 66 lit. a) din Legea nr. 105/1992, care prevăd că moştenirea este supusă, în ceea ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana decedată o avea la data morţii întrucât, la momentul eliberării certificatului de calitate de moştenitor, nu exista o masă succesorală formată din bunuri imobile, situate în România, deci nu exista, ca atare, o moştenire imobiliară.
Conform dispoziţiilor art. 67 lit. b) din acelaşi act normativ, legea aplicabilă moştenirii stabileşte şi persoanele care au vocaţia de a moşteni.
La aprecierea valabilităţii, pe teritoriul României, a certificatului de calitate de moştenitor emis în Ungaria, de un notar public, trebuie avute în vedere şi prevederile Tratatului din 7 octombrie 1958 încheiat între România şi această ţară şi care, la art. 13, stipulează că actele întocmite pe teritoriul uneia dintre părţile contractante în forma stabilită de legile în vigoare şi prevăzute cu sigiliul oficial sunt valabile pe teritoriul celeilalte părţi contractante fără vreo altă certificare.
Argumentele referitoare la nedovedirea identităţii de persoane între S.V. şi G. a fost înlăturată faţă de depunerea unei adeverinţe eliberate de Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară al Academiei Române, din care rezultă că prenumele de V., V.R. şi G. sunt diferite forme ale aceluiaşi prenume în limba română, respectiv în limba maghiară.
De asemenea, a fost anexată la dosar o declaraţie notarială dată de numita N.J., din care rezultă că S.V. şi S.G. sunt una şi aceeaşi persoană, fiind vorba de defunctul soţ al numitei L.I., autoarea reclamanţilor şi proprietara cotei de ¾ din imobilul în litigiu.
Reclamanţii s-au conformat şi cerinţelor impuse de art. 33 din Legea nr. 10/2001, care prevede necesitatea anexării la notificare a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, sens în care s-au depus în termen, la R.A. A.P.P.S., planurile topografice 1:2000 şi 1:500 ale imobilului, eliberate de Oficiul de Cadastru, Geodezie, Cartografie al judeţului Cluj şi din care rezultă că imobilul situat în Cluj-Napoca, are nr. top. 403, acelaşi cu nr. top. de la data naţionalizării.
Părţile au depus şi extrasul de carte funciară din conţinutul căruia rezultă că imobilul de la adresa sus menţionată a fost proprietatea autoarei petenţilor, iar, ca efect al naţionalizării, bunul a trecut în proprietatea statului, fiind administrat de S.R.P. V. Cluj-Napoca, sucursală a R.A. A.P.P.S.
Potrivit planurilor de la dosar, se constată că acest imobil nu a suferit modificări exterioare în decursul timpului, ci doar transformări interioare minore, legate de recompartimentare.
Din conţinutul extrasului de carte funciară rezultă că autoarea reclamanţilor a dobândit în anul 1928, cu titlu de moştenire, dreptul de proprietate referitor la imobilul în litigiu, drept înscris în anul 1938 în noua Carte funciară, întocmită potrivit Decretului-lege nr. 115/1938.
Imobilul în discuţie a fost naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950, în listele anexe nefigurând însă ca fiind preluat de la adevăratul proprietar, ceea ce conduce la concluzia că naţionalizarea a avut loc fără titlu valabil.
În raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare unitară a acestui act normativ, Tribunalul a admis în parte contestaţia, a anulat dispoziţia contestată şi a obligat-o pe pârâtă să restituie în natură reclamanţilor, prin decizie motivată, cota de ¾ din imobilul în litigiu, în compunerea prezentată în dispozitivul sentinţei.
Instanţa a admis excepţia invocată de pârâtă în ceea ce priveşte capetele 1, 5 şi 6 din contestaţie, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prevăd expres obligativitatea prezentării certificatelor de moştenitor întocmite conform legii, iar constatarea de către instanţă a calităţii de persoană îndreptăţită vizează întreg probatoriul impus de lege şi nu doar calitatea de moştenitor.
Cererea de înscriere a imobilului în Cartea funciară este supusă dispoziţiilor privitoare la procedura necontencioasă, neavând ca temei juridic legea menţionată mai sus.
De asemenea, cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor provenite din închirierea imobilului este inadmisibilă deoarece acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o acţiune în pretenţii, iar temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la admiterea acestui capăt de acţiune.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei în ceea ce priveşte capătul 2 din cerere, având ca obiect constatarea faptului că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, nelegal şi neconstituţional.
Prin Decizia civilă nr. 1633 A din 9 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinţei civile sus-menţionate, aceasta fiind obligată la plata sumei de 4734,83 RON cheltuieli de judecată, în favoarea reclamanţilor.
Prin Decizia civilă nr. 6665 din 6 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de către pârâtă împotriva deciziei Curţii de Apel, care a fost casată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de recurs a reţinut că situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită în ceea ce priveşte identitatea imobilului din litigiu cu cel aflat în proprietatea autoarei reclamanţilor, ceea ce determină necesitatea efectuării unei expertize tehnice de identificare.
După casare, prin Decizia civilă nr. 811 A din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă, aceasta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în cuantum de 9820 lei.
Instanţa de apel a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia judecării recursului, a păstrat constatările instanţelor anterioare cu privire la eficienţa juridică a certificatului de moştenitor nr. 1114.Kjo.II/275/2002/2, respectiv a încheierii de predare a succesiunii nr. 1114.Kjo.II/29/2004/2, emisă de un notar public din Budapesta, în raport de prevederile art. 66 din OG nr. 66/1999 şi art. 66 lit. a) din Legea nr. 105/1992, statuând, totodată, asupra calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de trimitere a fost învestită să lămurească problema identificării imobilului, în limitele trasate de instanţa de casare, aspect complinit prin intermediul administrării expertizei tehnice de specialitate, ale cărei constatări urmau a stabili dacă, din punct de vedere tehnic, structural şi arhitectonic, imobilul notificat este cel moştenit de autoarea reclamanţilor în anul 1912 şi în ce măsură s-au adăugat formei iniţiale noi compartimente constructive (pe orizontală şi/sau pe verticală).
În ceea ce priveşte inadvertenţele din actele de stare civilă referitoare la numele sub care tatăl, respectiv bunicul petenţilor, este înscris, Curtea de Apel a reţinut că, în realitate, preluarea bunului în proprietatea statului s-a realizat în persoana autoarei acestora, numita S.I., născută L., care avea calitatea necontestată de proprietar tabular al imobilului, având în vedere filiaţia dovedită în raport cu autorul său de la care a dobândit bunul prin moştenire.
Pe de altă parte, înscrisurile administrate sub acest aspect (adeverinţa eliberată de Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară al Academiei Române, declaraţia de notorietate aparţinând numitei N.J.), sunt lămuritoare asupra corespondenţei prenumelui V. (în limba română) cu formula V.R. şi G. (în limba maghiară).
Expertiza întocmită a constatat că imobilul în litigiu este situat în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj, fiind înscris în C.F. nr. 2328, cu nr. top. 403 şi este amplasat pe colţ, la intersecţia străzilor N. şi S.
Modul constructiv al imobilului şi gradul de uzură al structurii de rezistenţă au stat la baza concluziei că vechimea probabilă a acestuia este de peste 80-90 ani, fiind format din demisol, parter, etaj şi podul în care a fost delimitată cu un perete şi o uşă de acces, o încăpere nelocuibilă, denumită „mansardă", utilizată pentru depozitarea arhivei.
În scopul identificării cotei de ¾ din imobil, expertul a valorificat menţiunile cuprinse în extrasul din procesul verbal asupra dezbaterii moştenirii întocmit la 15 iulie 1930, constatând că petenţii se referă la „toate încăperile situate la demisol, restul încăperilor situate la parterul imobilului, mai puţin cele situate în partea din parter de la intrarea porţii până la intrarea în pivniţă, toate încăperile situate la etaj şi întregul pod, inclusiv încăperea din pod denumită mansardă…".
Concluziile expertizei sunt neechivoce sub aspectul identificării imobilului, rezultând că acesta corespunde celui preluat în proprietatea statului de la autoarea reclamanţilor, nefiind constatate lucrări de construcţii adăugate formei arhitectonice iniţiale (pe orizontală şi/sau verticală); în privinţa mansardei se precizează că încăperea nu a rezultat dintr-o supraetajare, ci a fost delimitată în podul existent al construcţiei spre a fi utilizată cu destinaţia de arhivă.
Suprafaţa din imobil reprezentând „partea din parter de la intrarea porţii până la intrarea în pivniţă" corespunde cotei de ¼ cu privire la care s-a formulat notificarea de către numiţii W.I. şi W.G., şi care a reprezentat obiectul expertizei extrajudiciare depuse la dosar.
În ceea ce priveşte caracterul actului de preluare a imobilului în proprietatea statului, Curtea de Apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, privind caracterul abuziv al naţionalizării. De altfel, chiar instanţa de casare a stabilit că imobilul proprietatea autoarei reclamanţilor a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv.
Reclamanţii au probat fără dubiu dreptul de proprietate asupra bunului în discuţie, iar extrasul de carte funciară în sistemul Decretului-lege nr. 115/1938, aplicabil la momentul intabulării dreptului de proprietate, are semnificaţia dovezii proprietăţii.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, criticând-o pentru următoarele aspecte:
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că sunt neechivoce concluziile expertizei sub aspectul identificării imobilului, rezultând fără putinţă de tăgadă că acesta corespunde celui preluat în proprietatea statului de la autoarea reclamanţilor, nefiind constatate lucrări de construcţie adăugate formei arhitectonice iniţiale (pe orizontală şi/sau verticală).
În urma expertizei efectuate în rejudecarea apelului după casare, expertul nu a arătat dacă imobilul actual este acelaşi cu cel solicitat.
Faţă de acest aspect, trebuie avute în vedere menţiunile din Cartea funciară a imobilului.
Reclamanţii nu au reuşit să probeze, nici după efectuarea expertizei, identitatea dintre imobilul ce se află în administrarea pârâtei şi cel ce s-a aflat în patrimoniul pretinşilor autori ai reclamanţilor.
Autoarea reclamanţilor a avut în proprietate, aşa cum reiese din foaia de posesiune, imobilul de la nr. topografic de sub A+1, iar, în prezent, Regia are în administrare, conform înscrierii din foaia B, de proprietate, poziţia 9, o construcţie nouă, respectiv :„se radiază construcţia de sub A+1 şi se înscrie cea nouă".
Mai mult, în planurile la care fac referire reclamanţii, dar şi instanţa, exista o desfăşurare a mansardei, care nu figurează înscrisă în cartea funciară a autoarei, şi una a demisolului, probabil subsol, şi care are o suprafaţă de 300 mp şi 15 încăperi.
În consecinţă, imobilul care se află astăzi în administrarea R.A. A.P.P.S. este un imobil nou în raport cu cel despre care se pretinde că s-a aflat în patrimoniul autorilor intimaţilor-reclamanţi.
În ceea ce priveşte inadvertenţele din actele de stare civilă, era obligatorie prezentarea certificatelor de moştenitor întocmite conform legii civile române, în condiţiile HG nr. 498/2003.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă solicitând admiterea căii de atac şi modificarea în tot a deciziei, în sensul admiterii apelului declarat de R.A. A.P.P.S., schimbării în parte a sentinţei apelate şi respingerea capetelor 2, 3 şi 4 din plângerea formulată, cu menţinerea deciziei nr. 347 din 21 septembrie 2004.
În dosar au depus întâmpinare reclamanţii, pe care au apreciat-o ca reprezentând note scrise.
Faţă de textul de lege sus menţionat şi de criticile formulate de recurentă, Înalta Curte a supus dezbaterii excepţia nulităţii recursului, conform art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând această excepţie, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac declarată şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Deşi a invocat în susţinerea recursului incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă critică Decizia Curţii de Apel pe aspectul greşitei reţineri a situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză.
Mai precis, recurenta, prin motivele formulate, tinde la schimbarea situaţiei de fapt în ceea ce priveşte identitatea imobilului solicitat prin cererea de chemare în judecată cu cel care s-a aflat în proprietatea autoarei reclamanţilor, care, în opinia sa, nu este dovedită prin raportul de expertiză întocmit în dosarul de apel, după casare, nici prin celelalte înscrisuri.
De asemenea, contestă dovedirea calităţii de moştenitor a reclamanţilor de pe urma autoarei acestora cu actele emise de autorităţile ungare, apreciind că se impune prezentarea unor certificate de moştenitor întocmite conform legii civile române.
În structura actuală a recursului nu se mai poate proceda la examinarea hotărârii sub aspectul situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel, în raport de probele administrate în cauză, deoarece motivul de casare care permitea o asemenea analiză este în prezent abrogat (art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000).
Cum dezvoltarea criticilor formulate de recurentă nu poate determina încadrarea motivelor de recurs în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în forma actuală, şi nu există nici motive de ordine publică, care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte urmează să constate că recursul este nul, conform art. 306 alin. (1).
Instanţa o va obliga pe recurentă la plata sumei de 474 lei cheltuieli de judecată datorate în recurs, ca parte căzută în pretenţii, către intimaţii reclamanţi, reprezentând cheltuieli de transport conform biletului depus în fotocopie la fila 48 dosar, în raport de dispoziţiile art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 811/A din 13 decembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta la plata sumei de 454 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7033/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7028/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
