ICCJ. Decizia nr. 7028/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7028
Dosar nr.1389/30/2007
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2008
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 12 februarie 2007, reclamanţii V.K.A., V.M.K.A. şi V.K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, Consiliul local al municipiului Timişoara şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Timişoara, anularea dispoziţiei nr. 3056 din 27 decembrie 2006 emisă de pârâtul Primarul municipiului Timişoara, prin care li s-a respins notificarea privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 469 mp situat în Timişoara, şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, în calitate de succesibili după defuncţii proprietari tabulari V.C.S. şi V.C., care au dobândit dreptul de proprietate în cote de ½, conform titlului de cumpărare nr. 1855 din 8 iunie 1948.
Notificarea reclamanţilor a fost iniţial respinsă de Primarul municipiului Timişoara, prin Dispoziţia nr. 1157 din 21 mai 2004, cu motivarea că nu au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, însă prin sentinţa civilă nr. 1576 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului Timiş, irevocabilă, această dispoziţie a fost anulată, dispunându-se obligarea intimaţilor la acordarea de măsuri reparatorii.
Se mai arată că, deşi au solicitat ca aceste măsuri reparatorii să le fie acordate prin compensare cu alte bunuri sau servicii, dispoziţia contestată nu face referire la această cerere. Pe de altă parte, pârâtul Primarul municipiului Timişoara, procedând într-o manieră abuzivă, a arătat că nu deţine bunuri sau servicii ce pot fi acordate ca măsuri reparatorii alternative, deşi ei au identificat un imobil considerat disponibil, aflat în proprietatea Primăriei municipiului Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 1480/PI din 18 septembrie 2007, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins contestaţia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, faţă de faptul că sunt moştenitorii proprietarilor tabulari ai imobilului la momentul preluării abuzive.
În ce priveşte neacordarea de către pârâtul emitent al dispoziţiei contestate a măsurilor reparatorii alternative, prin compensare cu alte bunuri sau servicii, nu se poate reţine nepronunţarea unităţii deţinătoare cu privire la acest aspect în condiţiile în care din Decizia contestată rezultă faptul că Primăria nu deţine astfel de bunuri şi că a propus acordarea de despăgubiri băneşti, aceasta fiind modalitatea aleasă pentru acordarea de măsuri reparatorii.
Dacă erau nernulţumiţi, reclamanţii puteau să conteste actul administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004, iar după anularea acestuia şi întocmirea unei liste de bunuri disponibile, să obţină măsura reparatorie solicitată.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii, în care au arătat că au identificat un imobil aflat pe raza municipiului Timişoara, proprietatea Primăriei municipiului Timişoara, care solicită să le fie atribuit cu titlu de măsură compensatorie.
La data de 28 februarie 2008, reclamanţii au formulat cerere prin care au solicitat efectuarea unei expertize care să stabilească valoarea acestui imobil, situat în Timişoara, pe care îl acceptă ca măsură reparatorie în echivalent, prin compensare pentru imobilul din Timişoara, ce formează obiectul dispoziţiei contestate în prezenta cauză.
Prin Decizia nr. 73/A din 20 martie 2008, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut că solicitarea de atribuire în natură, prin compensare, a unui imobil naţionalizat de la o altă persoană, în prezent aflat în patrimoniul Municipiului Timişoara, nu este posibilă, deoarece prin această practică se creează posibilitatea constituirii unui drept de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, asupra unui bun care nu are nici o legătură cu patrimoniul autorilor lor.
De altfel, această măsură nici nu este prevăzută de lege, posibilitatea de compensare în natură prevăzută de Legea nr. 10/2001 având în vedere, în special, porţiuni de teren aflate în imediata apropiere a proprietăţii persoanei îndreptăţite, nerevendicate sau, eventual, construcţii edificate de Statul Român, ceea ce nu este cazul în speţă.
Pe de altă parte, o astfel de măsură ar constitui şi o modalitate de periclitare a siguranţei circuitului civil pentru că ar avea la bază un mod de dobândire al proprietăţii care s-ar baza pe criterii arbitrare şi care nu este acceptat nici în practica Curţii Europene.
În această logică juridică, cererea reclamanţilor privind efectuarea unei expertize apare ca fiind neutilă cauzei.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara, au declarat recurs reclamanţii care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., critică Decizia instanţei de apel arătând că aceasta a respins în mod nejustificat cererea lor privind expertizarea imobilului din patrimoniul Primăriei municipiului Timişoara solicitat în compensare, cu ignorarea dispoziţiilor legale în materie care nu cer ca bunul oferit ca măsură reparatorie prin compensare să fi făcut parte din patrimoniul autorilor lor.
Recurenţii mai arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la cererea lor, formulată la data de 28 februarie 2008, prin care au solicitat prezentarea de către pârâţi a situaţiei bunurilor imobile de care dispun pe raza unităţii administrativ-teritoriale a Municipiului Timişoara, sens în care ar fi dorit să dovedească că pârâţii deţin bunuri care pot forma obiectul aplicării Legii nr. 10/2001.
Mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită cu soluţionarea notificării va propune acordarea de despăgubiri în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Solicită admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii contestaţiei şi obligarea pârâţilor să ofere ca măsură reparatorie prin compensare, imobilul identificat de ei sau, eventual, un alt imobil.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, pentru următoarele considerente:
Prin dispoziţia nr. 3056 din 27 decembrie 2006, contestată în prezenta cauză, s-a reţinut calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 469 mp situat în Timişoara, în sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Deşi reclamanţii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare cu alte bunuri şi servicii, identificând în acest sens un imobil care acceptă să le fie atribuit, nici instanţa de fond, dar nici cea de apel nu s-au preocupat să administreze toate dovezile pentru a stabili dacă acest imobil este posibil a fi acordat în compensare, limitându-se să arate că din procesul verbal de afişare înregistrat sub nr. SC 2006 – 25007 din 8 decembrie 2006, rezultă că Primăria Municipiului Timişoara nu deţine bunuri disponibile sau servicii care pot fi acordate în compensare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Nu poate fi primit argumentul curţii de apel în sensul că „solicitarea de atribuire în natură, prin compensare, a unei case şi teren intravilan, naţionalizate de la altă persoană, în prezent în patrimoniul Municipiului Timişoara, nu este posibilă deoarece prin această practică se creează posibilitatea constituirii unui drept de proprietate în patrimoniul apelanţilor (nn. reclamanţi) asupra unui bun care nu are nici un fel de legătură cu patrimoniul autorului lor."
Dispoziţiile pct. 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007 permit entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite orice bun disponibil pe care îl deţine şi care este acceptat de persoana îndreptăţită.
Ca atare, nici o dispoziţie legală nu prevede condiţia ca bunul acordat în compensare să fi fost în patrimoniul persoanelor îndreptăţite (sau a autorilor lor) la data preluării, singurele condiţii necesare pentru aplicarea acestei măsuri fiind ca bunul acordat să fie disponibil şi să există acordul persoanei îndreptăţite cu privire la atribuirea acestuia.
Întrucât există acordul persoanelor îndreptăţite cu privire la aplicarea măsurii de compensare, singurul aspect de care trebuiau să se preocupe instanţele era de a administra toate probele pentru a stabili dacă imobilul identificat de reclamanţi poate fi atribuit ca măsură reparatorie.
Pentru motivele arătate, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, pentru efectuarea unei noi expertize care să stabilească valoarea imobilului situat în Timişoara, astfel încât să se stabilească dacă acesta poate fi acordat în compensare pentru terenul situat în Timişoara, str. O. nr. 2.
Se mai impune ca instanţa de apel să administreze probe pentru a stabili care este situaţia juridică a imobilului situat în Timişoara, P-ţa A. nr. 5 şi dacă este disponibil.
Dacă apreciază că este necesar, instanţa de apel va obliga pârâţii să prezinte situaţia bunurilor disponibile pe raza Municipiului Timişoara.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa Decizia recurată şi se va trimite cauza la Curtea de Apel Timişoara pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii V.K.A., V.M.K.A. şi V.K. împotriva deciziei nr. 73/A din 20 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7031/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6936/2007. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
