ICCJ. Decizia nr. 7037/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1039 din 21 septembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins contestația formulată de reclamanții C.E.G., C.A., A.C.L., G.L., P.M.S. și I.V. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Ploiești și primarul municipiului Ploiești.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au formulat contestație împotriva deciziei nr. 108 din 11 ianuarie 2006, emisă de Primăria municipiului Ploiești, solicitând obligarea acesteia să restituie în natură imobilul situat în Ploiești.
Tribunalul a mai reținut că imobilul a fost expropriat de la P.D., autorul reclamanților. Notificarea formulată de reclamanți a fost respinsă prin dispoziția nr. 108 din 11 ianuarie 2006, cu motivarea că terenul a cărei restituire se solicită este afectat de utilitate publică, fiind ocupat de Halele Centrale Ploiești și amenajările aferente. In această situație, Primăria municipiului Ploiești a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziția atacată s-a reținut în mod corect că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece, din probele administrate în cauză a rezultat că scopul exproprierii a fost realizat, situație în care devin incidente dispozițiile art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.
A mai reținut tribunalul, că nu pot fi reținute susținerile reclamanților în sensul că trebuia să li se achite contravaloarea imobilului, așa cum a fost stabilită de către expert deoarece, potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, verificarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor este atribuția Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
Prin decizia civilă nr. 40 din 26 ianuarie 2007, Curtea de Apel Ploiești a constatat nulitatea apelului declarat de apelantele P.M.S. și I.V. și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.E.G., C.A., G.L. și A.C.L.
Curtea de apel a reținut că apelantele P.M.S. și I.V. nu au semnat cererea de apel, deși au fost citate cu mențiunea de a se prezenta în instanță în acest scop.
Instanța de apel a mai constatat că tribunalul a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, față de împrejurarea că imobilul nu poate fi restituit în natură pentru că s-a realizat scopul exproprierii.
Nivelul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari se apreciază de către autorități și după procedura instituită prin art. 36 și urm. din Legea nr. 10/2001, această operațiune nefiind de competența instanțelor de judecată, chiar dacă prin expertiză imobilul a fost evaluat.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții.
Invocând la modul general dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ., recurenții au arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu se poate analiza legalitatea și temeinicia cuantumului și tipului despăgubirilor, deși în art. 4 al dispoziției contestate se prevede expres că aceasta poate fi contestată în termen de 30 de zile, drept ce este prevăzut și în art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel nu a observat că nu a fost abrogat Cap. V din Legea nr. 10/2001 care prevede posibilitatea acordării de despăgubiri bănești.
Mai arată recurenții, că măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc doar cu acordul persoanei îndreptățite, iar în lipsa acestui acord, litigiul se soluționează de instanța de judecată competentă. Aceste constatări ale instanțelor de judecată sunt în contradicție cu jurisprudența CEDO.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
în cauză, notificarea reclamanților a fost soluționată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar aceștia nu au solicitat acordarea măsurii compensării cu alte bunuri sau servicii.
în această situație, acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv, prin expropriere, se face în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.
De altfel, nici înainte de modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, pentru imobilele expropriate nu se puteau acorda măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, pentru că regimul juridic al acestor imobile este reglementat de art. 11 din Legea nr. 10/2001, iar dispozițiile acestui articol au caracter de normă specială, prin raportare la art. 24 alin. (2) care prevedea posibilitatea acordării despăgubirilor bănești pentru construcțiile cu destinația de locuință.
După abrogarea alin. (2) al art. 24, acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești nu mai este posibilă, astfel încât, în prezent, indiferent de modalitatea de preluare și natura imobilului, măsurile reparatorii sunt cele prevăzute de legea specială.
Art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea de Despăgubiri, însoțite de decizia sau dispoziția conținând propunerea motivată de acordare de despăgubiri și de documentația aferentă.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Prin urmare, aceste dispoziții legale au schimbat esențial procedura de atacare în instanță a deciziilor emise în faza administrativă prealabilă, precum și instanța competentă să le soluționeze.
Astfel, pentru deciziile sau dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competența instanței civile se păstrează doar în ceea ce privește procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deținătoare, în situația în care aceasta refuză să soluționeze notificarea, respinge notificarea ori respinge cererea de restituire în natură.
în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De altfel, problema competenței instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut și obiectul recursului în interesul legii soluționat de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
în cauză, prin dispoziția nr. 731 din 6 februarie 2006, emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, primarul municipiului Ploiești a respins cererea de restituire în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării transmise de reclamanți Primăriei municipiului Ploiești și a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată și republicată.
Prin urmare, dispoziția fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, procedura contestării acesteia este cea prevăzută de noile dispoziții legale.
Mențiunea din art. 4 al dispoziției, referitoare la termenul de contestație, se justifică prin aceea că unitatea deținătoare a respins cererea de restituire în natură, situație în care, așa cum s-a arătat, persoana îndreptățită se poate adresa instanței civile.
De aceea, ambele instanțe au făcut o corectă aplicare a legii atunci când au constatat că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu poate face obiectul de analiză al instanței de judecată, despăgubirile urmând a fi stabilite prin decizie a Comisiei Centrale.
Soluția nu este în dezacord cu principiile și jurisprudența CEDO, deoarece dreptul de acces la o instanță de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus condiției prealabile a unei proceduri administrative, pentru că ceea ce interesează este ca limitările aduse acestui drept să nu fie de natură a goli de conținut însuși conținutul dreptului ocrotit.
Or, dreptul de acces la instanță nu este negat, dar este supus condiției epuizării procedurii derulate la Comisia Centrală.
în schimb, posibilitatea atacării cuantumului despăgubirii de două ori în instanță ar fi de natură a prejudicia durata rezonabilă a procedurii și dreptul de a obține în termen scurt măsurile reparatorii acordate de lege.
Față de cele arătate, recursul declarat se privește ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca atare.
în ceea ce privește recursul reclamantelor P.M.S. și I.V., s-a constatat că acesta este nul.
Astfel, conform dispozițiilor art. 3021C. proc. civ., cererea de recurs, sub sancțiunea nulității, va cuprinde și semnătura persoanei care uzează de calea de atac.
în cauză, cererea de declarare a recursului poartă o singură semnătură, indescifrabilă, care aparține, conform susținerilor făcute de reclamanții C.E.G., C.A. și G.L. în ședința din 25 octombrie 2007, reclamantei A.C.
Reclamantele P.M.S. și I.V., deși au fost citate cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru au semna cererea de declarare a recursului nu au dat curs acestei solicitări.
Prin urmare, s-a constatat că recursul declarat de acestea este nul.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6953/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6915/2007. Civil → |
|---|
