ICCJ. Decizia nr. 7265/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7265
Dosar nr. 45170/3/2007
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 45170/3/2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul D.V., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 2 noiembrie 2007, în baza acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate în situaţia ilegală, ratificat prin HG nr. 278/1994.
Potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 restrângerea dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu privire la persoana care a fost returnată în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi alt stat.
Articolul 5 din acelaşi act normativ arată care sunt obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii în străinătate.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei Statului Român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor la care Românie este parte.
Prin sentinţa civilă nr. 46 din 11 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, reţinând că reclamanta nu a făcut dovada că, pe perioada şederii sale în Franţa, pârâtul a adus atingere drepturilor sau libertăţilor altor cetăţeni, nici că a migrat ilegal în Franţa şi că faţă de pârât, niciunul dintre cele două state, nu a luat măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Franţei.
Luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie a pârâtului este de natură a încălca un drept fundamental al acestuia recunoscut şi ocrotit atât în legislaţia internă, cât şi în cea europeană.
Între fapta săvârşită de pârât, potrivit declaraţiei sale şi sancţiunea care se solicită a fi aplicată se încalcă raportul de proporţionalitate, sancţiunea fiind mult prea împovărătoare.
Măsura readmisiei are, prin ea însăşi, caracter corecţionar şi de prevenţie.
În absenţa acestor probe, tribunalul a reţinut că nu poate stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie a pârâtului şi nici nu poate aprecia asupra duratei unei astfel de măsuri, neavând niciun criteriu de apreciere.
S-a mai reţinut, că prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie a pârâtului s-ar încălca şi dispoziţiile art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 la C.E.D.O.
Prin Decizia civilă nr. 63/A din 25 martie 32008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, reţinând, în esenţă, că între legea internă şi dispoziţiile dreptului comunitar referitoare la drepturile fundamentale ale cetăţeanului se aplică cu prioritate dispoziţiile dreptului comunitar potrivit art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.
Principiul de bază în materie este acela al libertăţii de circulaţie a oricărei persoane, aceasta implicând şi posibilitatea de a părăsi oricând teritoriul statului al cărui cetăţean este, aşa cum prevede paragr. 1 şi 2 din art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Excepţiile de la acest principiu sunt prevăzute în paragrafele 3 şi 4 din acelaşi articol şi se referă la situaţia în care exerciţiul dreptului la liberă circulaţie poate fi restrâns, iar pentru a opera aceste excepţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii şi anume: excepţiile să fie prevăzute de lege; să constituie măsuri necesare, într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi să fie justificate de interesul public într-o societate democratică, în acest caz restrângerea dreptului putând fi dispusă numai pentru anumite teritorii determinate.
În ceea ce priveşte prima condiţie, instanţa de apel a apreciat că este întemeiată faţă de prevederile art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005, însă, în ceea ce priveşte celelalte două condiţii, a apreciat că nu sunt îndeplinite, întrucât informaţiile referitoare la pârât, care a fost expulzat de pe teritoriul Franţei pentru lipsa actelor de şedere şi de angajare, nu constituie circumstanţe suficiente pentru a considera că se încadrează în categoria excepţiilor referitoare la libertatea de circulaţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative care, fără să indice nici un motiv de recurs, arată următoarele:
Intimatul D.V. a fost returnat din Franţa, la data de 2 noiembrie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, iar temeiul prezentei acţiuni l-a constituit măsura returnării şi sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.
Autorităţile române au luat act de măsura dispusă de autorităţile franceze, fără a putea cenzura măsura returnării intimatului.
Articolul 52 din Legea nr. 248/2005, modificată şi completată, prevede că „până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unuia acord de readmisie încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate, instituită în condiţiile art. 40, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepţia celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Art. 25 din Constituţie prevede că legea stabileşte condiţiile exercitării dreptului la libera circulaţie, ceea ce înseamnă că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută şi că trebuie să se desfăşoare potrivit anumitor cerinţe speciale stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autorităţile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulaţie şi al aplicării efective a măsurilor dispuse, aşa cum este măsura returnării.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice.
Se precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens şi că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituţiei, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Legea nr. 248/2005 asigură implementarea atât a prevederilor constituţionale, cât şi a art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Se arată cum este definită libertatea de circulaţie în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se susţine că sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată pentru înlăturarea diverselor abateri.
De asemenea, s-a arătat că prin Legea nr. 157/2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, s-a reglementat, prin anexa VII, posibilitatea ca statele membre, inclusiv Statul Român, să deroge de la dispoziţiile art. 2 din Directivă.
Această derogare poate viza acele dispoziţii ce preiau prevederile Directivei nr. 68/360/CEE privind eliminarea restricţiilor de a circula şi locui în cadrul Comunităţii Uniunii Europene pentru locuitorii statelor membre şi care nu pot fi disociate de dispoziţiile din Regulamentul CEE nr. 1612/1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul comunităţii.
Cu alte cuvinte, se arată că prin această prevedere legală se oferă vechilor state membre ale Uniunii Europene posibilitatea de a refuza accesul resortisanţilor români pe piaţa forţei de muncă din respectiva ţară.
Analizând recursul în limita susţinerilor întemeiate, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu aderare României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi şi obligaţii. Faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.
Or, dreptul la libertatea de circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directivă, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţa naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
Or, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, măsura care se cere a fi luată faţă de intimat este disproporţionată în raport cu scopul urmărit.
Intimatul-pârât a fost returnat din Franţa pentru şedere ilegală, fără să fie judecat şi condamnat pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
Faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a intimatului-pârât doar pe motiv de şedere ilegală în Franţa nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.
În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante în sensul că dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor noilor state membre ale Uniunii Europene a fost suspendat după data aderării, potrivit Tratatului de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005 – Anexa VII, este nefondată, deoarece potrivit acestor dispoziţii legale, până la sfârşitul unei perioade de doi ani după data aderării, actualele state membre vor aplica măsuri de drept intern sau măsuri rezultate din acordurile bilaterale, care reglementează accesul resortisanţilor români pe piaţa forţei de muncă din fiecare din aceste state.
Deci, anumite state ale Uniunii Europene pot să aplice restricţii pentru cetăţenii noilor state membre ale Uniunii , după aderare, pe o perioadă de 2 ani, cu privire la exercitarea dreptului de muncă şi nu la exercitarea dreptului la liberă circulaţie.
Pentru aceste considerente, instanţa va respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 63 A din 25 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2008 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 4553/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6958/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
