ICCJ. Decizia nr. 7444/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7444
42022/3/2007
Şedinţa publică din 26 noiembrie 200.
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 21 noiembrie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti din cadrul MIRA a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Anglia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului B.G., retumat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această ţară, invocând incidenţa art. 38 lit. a) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 51 din 14 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins cererea, reţinând, în principal, că după data de 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, nu se mai poate dispune o asemenea măsură împotriva cetăţenilor români, dreptul la libera circulaţie constituind, conform Directivei nr. 38/CE din 29 aprilie 2004, una din libertăţile fundamentale ale pieţei interne europene, directivă care a fost transpusă în dreptul intern prin OUG nr. 102/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Tribunalul a reţinut că după data de 1 ianuarie 2007 limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie al cetăţenilor români în statele membre ale UE poate fi dispusă doar din raţiuni de ordine publică, securitate naţională ori sănătate publică, astfel cum, de altminteri, se prevede şi în Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO.
Prin Decizia civilă nr. 254 din 8 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ministerul Internelor şi Reformei administrative, prin Direcţia Generală de Paşapoarte, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se susţine că instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură şi cu menţiunea că instanţele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.
Recurentul susţine că, potrivit art. 25 din Constituţie, cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român dar în aceleaşi timp trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile care le revin, caz în care, sancţionarea acestora conform Legii nr. 248/2005 se justifică pentru apărarea ordinii publice, situaţie prevăzută şi de art. 53 din Constituţie.
Totodată, recurentul invocă că odată cu aderarea României la Uniunea Europeană unele state membre ale Uniunii şi-au rezervat dreptul de a impune anumite restricţii pentru cetăţenii noilor state pentru o perioadă de 2 ani după aderare indicând în acest sens dispoziţiile cap. 1 din anexa VII la Tratatul de Aderare, cu menţiunea că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Directivei 2004/38/CE, care a fost transpusă în legislaţia românească prin Legea nr. 102/2005.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].
În acest context al analizei este de observat că prin dispoziţiile OUG nr. 102/2005, aprobată prin Legea nr. 260/2005, statul român nu a implementat directiva ci doar a statuat cu privire condiţiile în care cetăţenii Uniunii Europene şi ai statelor membre ale Spaţiului Economic European şi membrii acestora de familie îşi pot exercita dreptul la liberă circulaţie, de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă pe teritoriul României, precum şi limitele exercitării acestor drepturi, situaţie în care în speţă nu sunt incidente dispoziţiile ordonanţei menţionate.
De altminteri, împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare decât cea realizată de instanţele de fond întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporţionalităţii iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, art. 27 alin. (2) din Directivă, ceea ce nu s-a demonstrat în cauză.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că prin dispoziţiile art. 25 şi art. 53 din Constituţie României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental al cetăţenilor la liberă circulaţie în ţară şi străinătate şi condiţiile în care un astfel de drept poate fi restricţionat, şi ele sunt în concordanţă cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav şi numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică şi proporţională cu situaţia care a determinat-o şi ea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al returnării cetăţeanului român în condiţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru că ar însemna că principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel să fie ignorată exigenţa normei constituţionale, respectiv a celei comunitare.
În acest context al analizei este de menţionat şi că la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la
libera circulaţie, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Sub acest aspect, instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuia să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autorităţile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
În concluzie, cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condiţiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
De altminteri, este de observat că recurentul se rezumă prin motivele de recurs la prezentarea unor principii constituţionale şi ale tratatului de aderare precum şi a unor aspecte referitoare la accesul pe piaţa forţei de muncă, acestea din urmă străine pricinii cât timp pârâtul a fost returnat pe motiv de şedere ilegală,
Aşadar, constatând incidenţa normelor comunitare şi faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminenţa, instanţele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exerciţiului dreptului la libera circulaţie, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Ca atare, pentru considerentele arătate, recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 254 din 8 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7486/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7391/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
