ICCJ. Decizia nr. 7486/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7486
Dosar nr. 44621/3/2007
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 11 decembrie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat în contradictoriu cu pârâtul P.A. restrângerea dreptului la liberă circulaţie în Belgia pe o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 48 din 15 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte în contradictoriu cu pârâtul P.A.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, în motivarea căruia a arătat că returnarea pârâtului din Belgia la data de 8 noiembrie 2007 pentru şedere ilegală dovedeşte încălcarea de către acesta a legislaţiei statului belgian, nefiind necesară efectuarea şi altor dovezi în acest sens.
S-a conchis de către Tribunalul Bucureşti că începând cu 1 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană, devenind astfel aplicabile dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE emisă de Parlamentul European, şi în temeiul acesteia prevederile interne urmează a fi interpretate în concordanţă cu reglementările acestei directive.
Împotriva sentinţei a declarat apel în termen legal Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, considerând-o a fi nelegală faţă de prevederile art. 52 din Legea nr. 248/2005 şi art. 389 lit. a) din aceeaşi lege deoarece în baza Acordului de Readmisie încheiat cu Belgia, autorităţile române nu au putut decât să ia act de măsura dispusă de autorităţile franceze, fără a putea cenzura returnarea intimatului.
Prin Decizia civilă nr. 221 din 19 martie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva sentinţei civile nr. 48 din 15 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Curtea a reţinut că din cuprinsul normelor legale aplicabile în speţă şi anume art. 18 din Tratatul de Înfiinţare a Comunităţii Europene, rezultă conflictul dintre norma internă de drept şi norma comunicată.
S-a considerat de aceeaşi instanţă că justificarea unei restricţii asupra liberei circulaţii a persoanelor care să în acord cu dreptul comunitar, presupune existenţa în plus, faţă de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei ameninţări suficiente şi severe la cerinţele de ordine publică, afectând unul din motivele fundamentale ale societăţii.
S-a conchis de către Curte că, fată de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţie şi de împrejurarea că România a notificat prin Legea nr. 30/1994 Convenţia Europeană a Dreptului Omului, normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale se impun autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică ca orice normă convenţională.
Prin urmare, în baza principiului supremaţiei dreptului comunitar în ordinea juridică naţională, Curtea a constatat că norma juridică naţională ce stă la baza cererii reclamantei nu-i pot fi recunoscute efectele solicitate câtă vreme ea e incompatibilă cu norma comunicară aplicabilă în materie.
Împotriva deciziei a declarat recurs Direcţia Generală de Paşapoarte care a invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei atacate.
Nu s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 248/2005 modificată şi completată prin OG nr. 5/2006 a fost elaborată în vederea rezolvării „problemei controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene", aşa cum se motivează şi în motivarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 857/2006 şi nr. 901/2006.
Se mai precizează că dreptul la libera circulaţie este un drept fundamental consacrat la nivel constituţional în art. 25, dar el nu e un drept absolut, condiţiile exercitării sale fiind stabilite prin lege inclusiv art. 5 din Legea nr. 248/2005.
În acest context, se apreciază că în mod greşit instanţa a considerat că nu rezultă împrejurările care ar trebui cerute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate.
Analizând sentinţa raportată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate în cadrul motivelor de recurs sunt nefondate, în primul rând în speţa supusă judecăţii se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor relative la dreptul la libera circulaţie al unui cetăţean român, în componenţa căruia intră dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii Europene.
Instanţele de judecată sunt obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naţionale privind libera circulaţie a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu legislaţia (primară şi secundară) şi cu jurisprudenţa comunitară, a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene.
Judecătorul naţional este obligat să aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului naţional cu acesta, în virtutea principiilor efectului direct al dreptului comunitar şi al supremaţiei acestuia.
In ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şi legislaţia comunitară, Curtea va face aplicarea principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa sa de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg:
- principiul efectului direct al tratatelor: dispoziţiile Tratatului CEE au efect direct în dreptul intern (Hotărârea Curţii din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administraţie der Belastingen);
- principiul efectului direct al directivelor: atunci când dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului lor, ca fiind necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului (Hotărârea Curţii din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster - Innenstadt);
- principiul supremaţiei dreptului comunitar: spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului şi care se impune organelor jurisdicţionale de drept intern. In fapt, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, având instituţii proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internaţională şi, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un sistem de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele (Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964 , Costa c. E.N.E.L.);
- obligaţia de a nu aplica dreptul naţional contrar dreptului comunitar: orice instanţă naţională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicţia sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa şi să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetăţenilor şi este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul naţional care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curţii din 9 martie 1978, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).
Curtea apreciază că noţiunea de libertate a circulaţiei persoanelor având cetăţenia română (în speţă se pune problema restrângerii dreptului la libera circulaţie a unui cetăţean român) include în sfera sa următoarele componente:
- dreptul cetăţeanului român de a circula liber pe teritoriul României;
- dreptul cetăţeanului Român de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României;
- dreptul cetăţeanului român de a emigra într-un alt stat;
- dreptul cetăţeanului român de a intra pe teritoriul României;
- dreptul cetăţeanului român de a părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.
Dintre drepturile enumerate mai sus, în cauza de faţă este relevant doar ultimul, respectiv dreptul pârâtei de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe teritoriul altui stat membru (România devenind membră a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, interdicţia la liberă circulaţie poate fi teoretic impusă, doar cu privire la teritoriul statului respectiv.
Împrejurarea însă că autorităţile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetăţean român este prin ea însăşi suficientă pentru instanţa română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său.
Se impune deci a fi examinată situaţia de fapt a pârâtului în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
În ceea ce priveşte principiul de bază în materia liberi circulaţii a persoanelor având cetăţenia română, în prezent, atât legea internă, cât şi legislaţia comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Cât priveşte excepţiile de la această regulă ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne art. 38 şi art. 39 din Legea nr.248/2005, cât şi în cuprinsul legislaţiei comunitare, art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
De la 1 ianuarie 2007, orice cetăţean român este cetăţean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar şi faţă de statul a cărui cetăţenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut.
Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă naţională, deci cetăţenii Uniunii Europene, inclusiv cetăţenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
Faptul că acest cetăţean român nu a exercitat încă dreptul la libera circulaţie nu implică ca situaţia sa să fie asimilată unei situaţii pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02).
Dimpotrivă, prezintă o legătură directă cu dreptul comunitar.
Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre aşa cum e prevăzut şi garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde şi dreptul de a părăsi statul de origine şi acest drept fundamental ar fi lipsit de substanţa sa dacă statul membru, în speţă România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanţilor proprii să părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru. Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulaţie, atât în statul de origine, cât şi în statul de destinaţie (în acest sens jurisprudenţa, CEJ-Presa –C224/02) Singhe C370/90), Internaţional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamens Union, C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).
De altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38/ prevede în mod expres că toţi cetăţenii Uniunii care au cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.
Dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor Uniunii nu este unul necondiţionat, că poate fi supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute prin Tratat, precum şi prin dispoziţiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.
În privinţa limitărilor şi condiţiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, deşi, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerinţele de ordine publică şi de siguranţă publică, în conformitate cu nevoile lor naţionale, care pot varia de la un stat membru la altul şi de la o persoană la alta, totuşi, în contextul comunitar şi în special ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor, aceste cerinţe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituţiilor comunităţilor Europene.
Privite astfel, derogările de la principiul fundamental menţionat ce ar putea invocate de un stat membru implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranţă publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legale de consideraţii de prevenţie generală.
În această situaţie, împrejurarea că faţă de un cetăţean al muncii s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul uni alt stat membru unde şedea în mod ilegal nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor respectiv, decât în măsura în care condiţia acestuia reprezintă o ameninţare reală, prevăzută şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
În speţa supusă judecăţii, cererea reclamantului prin care se urmăreşte limitarea dreptului la libera circulaţie a pârâtului are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus faţă de acesta în alt stat membru, lipsind orice apreciere specifică a conduitei persoanei în cauză şi orice referire la vreo ameninţare pe care aceasta ar constitui-o pentru ordinea publică sau siguranţa publică.
Această „returnare pentru şedere ilegală" nu poate constitui temei pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieşi de pe teritoriul naţional, iar conduita pârâtului nu reprezintă o ameninţare reală, prevăzută şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Pentru aceste considerente, recursul va fi respins şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia ca temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 221 din 19 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7519/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7444/2007. Civil → |
|---|
