ICCJ. Decizia nr. 7561/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7561
Dosar nr. 42007/3/2007
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 noiembrie 2007, sub nr. 42007/3/2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pârâtului C.M.M.
Prin sentinţa civilă nr. 1653 din 12 decembrie 2007 a aceleiaşi instanţe, s-a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Prima instanţă a reţinut în pronunţarea acestei hotărâri că prezenta acţiune, formulată ulterior integrării României în Uniunea Europeană, se întemeiază pe acordul de readmisie încheiat de această ţară cu Italia, conform căruia fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi şi fără alte formalităţi, orice persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau care nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că acesta este cetăţean al părţii contractante solicitante.
În prezenta cauză nu se arată expres care cerinţe nu au fost îndeplinite pentru şederea pârâtului pe teritoriul Italiei.
După data de 1 ianuarie 2007, în baza art. 18 şi art. 39 TCE, libera circulaţie a persoanelor este asigurată în interiorul Comunităţii Europene, fiecare cetăţean al Uniunii având dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.
Libertatea de circulaţie implică, sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării, precum şi şederea într-un stat membru pentru scop de angajare, potrivit dispoziţiilor ce reglementează angajarea naţionalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acţiune administrativă.
Beneficiarii libertăţii de circulaţie, astfel cum este prevăzută în Tratat şi în legislaţia subsidiară, sunt lucrătorii salariaţi şi membrii lor de familie.
Categoria lucrătorilor salariaţi a primit o largă accepţiune, considerându-se că există activitate salarială chiar dacă activitatea nu este decât ocazională şi remunerarea este inferioară minimului legal, fiind suficient ca activitatea să fie efectivă şi nu pur şi simplu voluntară.
Este necesar ca deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerinţa unei activităţi economice, neexistând încă dreptul de şedere în orice stat membru independent de activitatea profesională.
În prezenta cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte contrariul celor reţinute mai sus, pârâtul fiind returnat în România pentru depăşirea perioadei legale a valabilităţii vizei acordate la ieşirea din ţară, anterior integrării României în U.E., cerinţă care, după 1 ianuarie 2007, a fost suprimată.
Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei detaliază motivele restrictive pentru libera circulaţie a persoanelor, iar măsurile atrase în consecinţă trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare neputând constitui prin ele însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri.
Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităţilor privind intrarea, circulaţia şi şederea străinilor nu este de natură să constituie în sine o condiţie care ameninţă ordinea publică şi securitatea publică şi nu poate prin ea însăşi să justifice o măsură ordonând expulzarea şi detenţiunea temporară în acest scop.
Nu s-au invocat şi nici nu s-au dovedit motive de limitare a liberei circulaţii referitoare la ordinea publică, securitatea publică şi sănătatea publică, existenţa acordului de readmisie nefiind suficientă în condiţiile în care, potrivit Tratatului Comunităţii Europene, nu s-a dovedit că pârâtul nu întruneşte cerinţele legale pentru şederea pe teritoriul statului italian, având în vedere că, ulterior datei de 1 ianuarie 2007, şi cetăţenii români au dreptul de a circula şi de domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre U.E.
Ca atare, invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005, care reglementează obligaţiile generale ale cetăţenilor români pe perioada şederii în străinătate, este lipsită de relevanţă în contextul actual, în condiţiile nedovedirii existenţei motivelor de ordine publică, de securitate publică, ori de sănătate publică, sau existenţa interesului public într-o societate democratică, pentru a se justifica o măsură restrictivă a libertăţilor democratice.
De asemenea, faţă de principiile fundamentale ale dreptului comunitar privind supremaţia acestuia şi efectul direct, instanţele au obligaţia de nu aplica dreptul naţional, contrar legislaţiei comunitare. În acest sens, Tribunalul a invocat dispoziţiile art. 234 din Tratatul Comunităţii Europene.
Pe de altă parte, potrivit normelor cuprinse în Preambulul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004, privind dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, cetăţenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul niciunei condiţii sau formalităţi, alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din directiva sus-menţionată, toţi cetăţenii Uniunii care deţin astfel de documente şi membrii familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune acestor persoane „vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente".
Art. 27 alin. (1) prevede aceleaşi criterii pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, în paragraful 2 precizându-se că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Directiva 2004/38/CE este pe deplin aplicabilă în cauză, faţă de incompatibilitatea dintre normele interne şi dreptul comunitar.
În raport de efectul direct al directivei comunitare, expulzarea pârâtului de către autorităţile unui alt stat nu este suficientă ca instanţa română să interzică dreptul la liberă circulaţie a unui cetăţean român pe teritoriul acelui stat, urmând ca în cauză să se verifice existenţa vreunuia dintre cazurile de excepţie enumerate.
În speţă, nu s-a administrat nicio probă concludentă din care să rezulte conduita pârâtului, care ar reprezenta, prin încălcarea condiţiilor impuse de legea străină, o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Pe de altă parte, existenţa acordului bilateral de readmisie impune doar obligaţia statului român de a readmite pe cetăţenii săi care au fost expulzaţi de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor returnate din statul respectiv.
În lipsa probelor concludente, tribunalul nu poate da curs solicitării formulate de reclamantă, o soluţie contrară aducând o atingere gravă unui drept fundamental al persoanei, fără a se putea stabili că această ingerinţă este conformă prevederilor legale invocate şi este necesară într-o societate democratică.
Prin Decizia civilă nr. 179A din 13 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile sus-menţionate, fiind reluate, în esenţă, argumentele primei instanţe pentru respingerea acţiunii.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:
Îndepărtarea pârâtului de pe teritoriul statului italian, declaraţia dată de acesta în punctul de trecere a frontierei şi documentele întocmite de autorităţile străine, din care rezultă că „a fost condamnat pentru delicte în violarea normelor privind imigraţia, denunţat pentru sechestru de persoană şi violenţă sexuală" dovedesc încălcarea de către acesta a legislaţiei statului respectiv, nefiind necesară efectuarea altor dovezi în acest sens.
Aceste fapte nu au fost menţionate în motivarea deciziei recurate.
Autorităţile române nu au posibilitatea să cenzureze măsura returnării dispusă de autorităţile străine, ci doar să ia act de aceasta şi să pună în executare prevederile corespunzătoare din legislaţia naţională.
Legea nr. 248/2005 nu condiţionează instituirea restricţiei decât de returnarea prin acordul de readmisie, nu şi de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea, şi nici a pericolului real pe care îl prezintă persoana în cauză pentru valorile sociale pretins protejate.
Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 855 din 28 noiembrie 2006, în care se reţine, printre altele, că actul normativ în discuţie asigură implementarea atât a prevederilor constituţionale în materie, cât şi a documentelor internaţionale (art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale).
Actul normativ sus-menţionat este aplicabil şi ulterior aderării României la Uniunea Europeană, fiind prevăzute în mod expres în cuprinsul său situaţiile în care s-a intenţionat să fie înlăturată incidenţa legii (de exemplu, în ipoteza prevăzută de art. 52).
Măsura returnării dispusă de autorităţile italiene este de natură să dovedească nerespectarea de către pârât a condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii Europene, prin conduita sa aducând atingere imaginii şi intereselor României în raport cu statele Uniunii.
Pârâtul avea obligaţia de a raporta prezenţa sa pe teritoriul statului italian, iar dreptul de şedere pe teritoriul unui stat membru pentru o perioadă de trei luni este condiţionat de desfăşurarea unei activităţi independentă în acel stat sau au suficiente resurse de întreţinere.
De asemenea, împotriva persoanelor care nu au dreptul de şedere permanentă se poate lua o decizie de expulzare şi pentru alte abateri decât cele care aduc o atingere gravă ordinii publice sau siguranţei publice.
Deşi legal citat cu menţiunea depunerii întâmpinării, intimatul pârât nu a înregistrat acest act procedural în dosar.
Analizând Decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate, care permit încadrarea lor în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Sunt corecte considerentele Curţii de Apel conform cărora simpla existenţă a acordului de readmisie încheiat între cele două state nu este suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean membru al Uniunii Europene pe teritoriul altui stat membru, libertatea de circulaţie fiind garantată de toate documentele comunitare sau europene prezentate deja.
De asemenea, nerespectarea condiţiilor de şedere pe teritoriul unui stat membru nu reprezintă prin ea însăşi o conduită care să atragă o limitate atât de importantă a acestui drept fundamental.
Ca atare, instanţele trebuie să examineze atitudinea persoanei în cauză, faţă de care s-a solicitat aplicarea unei măsuri restrictive a libertăţii de circulaţie, din perspectiva prejudiciului pe care şederea sa pe teritoriul acelui stat l-ar putea crea unuia dintre cei trei factori enunţaţi în dreptul comunitar, respectiv ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică [art. 27 alin. (1) din Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului].
Din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa. Acest drept poate cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4 şi anume: limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În speţă însă, deşi erau depuse la dosar documentele invocate în cererea de recurs, din care rezultă că pârâtul a fost înlăturat de pe teritoriul statului italian ca urmare a condamnării sale pentru delicte privind nerespectarea normelor relative la emigraţie, pentru sechestru de persoană şi violenţă sexuală, pentru inexistenţa unui domiciliu stabil şi a resurselor economice de întreţinere, Curtea de Apel nu a verificat cererea formulată de reclamantă din perspectiva acestor elemente.
De asemenea, în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc argumente privind examinarea conduitei pârâtului şi a pericolului pe care aflarea sa pe teritoriul italian l-ar putea prezenta pentru ordinea publică, securitatea publică sau siguranţa publică, în raport de natura condamnărilor suferite.
În consecinţă, pentru a se putea aplica dispoziţiile directivei comunitare şi ale Convenţiei Europene, situaţia de fapt referitoare la conduita pârâtului trebuie să fie pe deplin stabilită, în raport de elementele de fapt sus-menţionate.
În speţă, Curtea de Apel nu a procedat la stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt, ceea ce va determina, prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 cu referire la art. 314 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamantă, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Curtea de Apel va examina apelul declarat în cauză şi din perspectiva documentelor care nu au fost avute în vedere în primul ciclu procesual.
PENTRUACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei civile nr. 179A din 13 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7603/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7556/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
