ICCJ. Decizia nr. 7980/2007. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7980
Dosar nr.23067/3/2007
Şedinţa publică din 11 decembrie 2008
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 325 din 19 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesule pasive şi a respins cererea formulată de reclamantul P.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat acordarea sumei ce constituie dobânzile aferente compensaţiilor băneşti acordate prin aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, în cuantum de 1.421.451,84 Ron.
Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală pasivă, pentru că fondurile necesare aplicării Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar se asigură din sumele prevăzute în bugetul acestui minister, potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 507/2003.
Legea nr. 9/1998 este o lege specială, derogatorie, care menţionează în art. 11 că orice altă cerere prin care se solicită alte despăgubiri în afara celor acordate trebuie respinsă ca urmare a faptului că nu se pot acorda compensaţii la compensaţii.
Reclamantul a primit compensaţiile solicitate, iar cererea ce face obiectul dosarului ar reprezenta o dublă plată a prejudiciului, ceea ce este imposibil.
A mai reţinut tribunalul, că în cazul în care reclamantul ar fi fost nemulţumit de cuantumul despăgubirilor fixate, avea posibilitatea, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 9/1989, să formuleze contestaţie la Comisia Centrală, care putea fi atacată la Secţia de contencios administrativ a tribunalului, potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998.
Prin Decizia nr. 362 A din 15 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Curtea de apel a constatat că prima instanţă a aplicat dispoziţiile Legii nr. 9/1998, ale tratatului încheiat între România şi Bulgaria, cât şi dispoziţiile art. 1088- 1589 C. civ. şi principiul disponibilităţii în procesul civil.
Legea nr. 9/1998 are caracter special şi este derogatorie de la dispoziţiile Codului civil. Legea este ulterioară acordului dintre cele două state, scopul avut în vedere de legiuitor fiind acela de reparare a prejudiciilor cauzate de nerespectarea termenilor acordului, astfel că dreptul reclamantului de a solicita aceste despăgubiri se naşte de la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor legii speciale.
Acest raţionament este confirmat şi prin intrarea în vigoare a Legii nr. 348/2006 pentru stabilirea unui nou termen pentru cetăţenii români care nu au beneficiat de prevederile Legii nr. 9/1998.
Curtea de apel a constatat că tribunalul a reţinut în mod corect că prin art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 9/1998 se reglementează şi posibilitatea ca cel nemulţumit de modalitatea în care comisiile înfiinţate în vederea aplicării legii să poată beneficia de examinarea soluţiei de către un tribunal, pe calea contestaţiei, dar şi împrejurarea ca, prin hotărâre a guvernului, să se poată eşalona acordarea compensaţiilor şi să fie actualizate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au interpretat în mod eronat petitul acţiunii, deoarece nu a solicitat compensaţii la compensaţii, ci contravaloarea lipsei de folosinţă pentru despăgubirile acordate sub forma unor compensaţii şi actualizarea despăgubirilor primite.
Legea nr. 9/1998 reglementează numai acordarea valorii actuale a acestor bunuri, nesoluţionând şi valoarea lipsei de folosinţă şi pentru că acest prejudiciu nu putea fi cerut comisiei de aplicare a legii, petentul nu putea face contestaţie.
A mai arătat recurentul, că instanţele au apreciat în mod eronat că despăgubirile stabilite şi acordate globalizează şi lipsa de folosinţă pentru bunurile abandonate, fiind astfel îndeplinite exigenţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Din analiza art. 2 din Legea nr. 9/1998 şi art. 7 din Normele de aplicare ale legii, se constată că nu sunt prevăzute criterii pentru acordarea lipsei de folosinţă asupra bunurilor abandonate.
A mai arătat recurentul, că instanţele au încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pentru că, deşi a fost lipsit de bunurile sale mai mult de 50 de ani, nu i se dă dreptul la valoarea de circulaţie a bunurilor şi la lipsa de folosinţă.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat dobânzile aferente compensaţiilor băneşti acordate prin aplicarea Legii nr. 9/1998, în cuantum de 1.421.451,84 lei. A arătat că a beneficiat de compensaţii pentru bunurile abandonate de autorul său în Bulgaria ca o consecinţă a Tratatului de la Craiova din 1940, dar că, la acordarea compensaţiilor, nu au fost avute în vedere şi dobânzile aferente, cu începere de la data de 7 august 1946.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1088 alin. (1), art. 1089, art. 1589 C. civ. şi art. 10 din Legea nr. 9/1998.
Se constată, aşadar, că atât temeiul juridic indicat de reclamant cât şi situaţia de fapt prezentată îl încadrează pe reclamant în categoria persoanelor care pot beneficia de dispoziţiile Legii nr. 9/1998, republicată, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din lege, cetăţenii români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 au dreptul la compensaţii.
Aşa cum în mod corect au arătat instanţa de fond şi cea de apel, Legea nr. 9/1998, republicată este o lege specială şi are caracter derogatoriu de la dreptul comun.
Aceasta înseamnă că nu se pot acorda compensaţii pentru bunuri abandonate pe teritoriul statului bulgar decât în condiţiile şi respectând procedura reglementată de legea specială.
Reclamantul a urmat procedura prevăzută de această lege, iar prin hotărârile nr. 3172 şi 3173 din 24 noiembrie 2005, emise de Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, validate prin ordinele nr. 6442 şi 6441 din 6 decembrie 2005 ale Şefului Cancelariei Primului Ministru, s-au acordat reclamantului şi Miluţei Şerban compensaţii băneşti în cuantum de 415.835,67 lei noi şi 57.981,61 lei noi pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar, ce au aparţinut autorilor lor.
Faptul că prin Tratatul de la Craiova s-ar fi stabilit anumite compensaţii de care autorul reclamantului nu a beneficiat nu este de natură a acorda reclamantului alte drepturi decât cele prevăzute de Legea nr. 9/1998, republicată, din moment ce condiţia acordării de despăgubiri în baza acestei legi este tocmai aceea de a nu fi primit anterior despăgubiri sau de a ti primit doar parţial aceste despăgubiri.
Or, drepturile de care poate beneficia o persoană aflată în situaţia vizată de lege sunt strict reglementate în art. 2 alin. (1) din lege, printre aceste drepturi neregăsindu-se nici dobânzile, nici valoarea lipsei de folosinţă.
Aşadar, reclamantul nu poate beneficia decât de compensaţiile prevăzute de legea specială, iar în situaţia în care ar fi fost nemulţumit de cuantumul şi natura despăgubirilor acordate de comisia specială, se putea adresa instanţei de judecată în condiţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998.
Nefondată este şi critica recurentului referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Potrivit acestui text de lege, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de acest text, este, însă, necesar ca persoana ce-1 invocă să deţină un bun în sensul Convenţiei.
In cauză, reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate asupra bunului imobil, ci a declanşat un demers judiciar prin care tindea să obţină despăgubiri.
Reclamantul nu are nici o speranţă legitimă de a obţine un bun, pentru că dreptul la compensaţii este strict reglementat de art. 2 alin. (1) din lege, iar drepturile pretinse prin acţiune nu sunt menţionate de legea specială.
Jurisprudenţa CEDO este constantă în sensul că ea nu impune statelor semnatare ale Convenţiei obligaţia generală de restituire a bunurilor preluate înainte de ratificarea acestui instrument internaţional. Principiile stabilite în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie lasă marjă de apreciere în ceea ce priveşte natura şi întinderea măsurilor reparatorii acordate, dar o lege de reparaţie adoptată după ratificarea Convenţiei, naşte în patrimoniul celui vizat un drept de proprietate, protejat de garanţiile textului în discuţie.
Or, reclamantul nu se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei, atâta timp cât legea specială de reparaţie nu i-1 acordă.
Fată de cele arătate, recursul declarat de reclamant se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva deciziei nr. 362A din 15 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8084/2007. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 785/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
