ICCJ. Decizia nr. 8084/2007. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8084
Dosar nr. 9712/3/2007
Şedinţa publică din 12 decembrie 2008
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 1998, reclamanţii C.A.T. şi D.A.E. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa acesta să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 206,90 mp şi construcţia edificată pe acesta.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul a fost proprietatea bunicii lor paterne C.A., imobilul fiind naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv întrucât autoarea lor a fost casnică iar soţul ei, ofiţer al armatei române.
La decesul autoarei a venit la moştenire fiul acesteia, C.G.C., moştenit la rândul său de soţia supravieţuitoare C.E.C. şi cei doi copii (respectiv reclamanţii), care au moştenit-o ulterior pe mama lor C.E.C.
La data de 19 ianuarie 1999 s-au formulat cereri de intervenţie în interes propriu de către G.M.I. şi P.Ş. prin care au solicitat instanţei să constate că sunt proprietarii apartamentelor din imobilul în litigiu, potrivit contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2515 din 6 august 1998 şi nr. 2472 din 22 iulie 1998 încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Ca urmare a precizării valorii imobilului la peste 150 milioane lei, prin sentinţa civilă nr. 6956 din 18 mai 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, soluţie menţinută prin respingerea apelurilor şi recursurilor formulate de intervenienţi, prin Decizia civilă nr. 344A din 3 februarie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi Decizia nr. 1929 din 1 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, iar la data de 28 noiembrie 2000 reclamanţii au formulat o completare de acţiune, în sensul că s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii, să se constate că trecerea în proprietatea statului a imobilului s-a făcut fără titlu.
Prin sentinţa civilă nr. 73/A din 30 ianuarie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins acţiunea în revendicare, s-au admis cererile de intervenţie formulate de intervenienţii P.Ş. şi G.M.I. şi s-a constatat valabil titlul intervenienţilor.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei a fost respins prin Decizia civilă nr. 40 A din 29 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cât şi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii au formulat recurs împotriva deciziei din apel, admis prin Decizia civilă nr. 4280 din 28 octombrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia recurată fiind casată, ca şi sentinţa de fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare la acelaşi tribunal, cu motivarea că nu d-a lămurit corespunzător situaţia de fapt, existând neconcordanţe cu privire la identificarea imobilului şi compunerea sa, între titlul de proprietate, anexa la decretul de naţionalizare şi acţiune, ce se cere a fi lămurite printr-o expertiză de specialitate.
În rejudecarea fondului, la data de 25 mai 2004 au formulat cereri de intervenţie şi soţii intervenienţilor, respectiv G.V. şi P.E., solicitând să se constate că ei au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 2 şi 3 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 34 din 18 ianuarie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti fiind obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din 206,56 mp teren şi construcţie formată din demisol, parter, etajul 1, etajul 2 şi mansardă, mai puţin suprafeţele ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2472 din 22 iulie 1998 şi nr. 2515 din 6 august 1998.
Cererile de intervenţie au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor cu privire la imobilul în discuţie care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv, iar cumpărătorii-intervenienţi ai apartamentelor nr. 2 şi 3 nu au fost de bună-credinţă, în condiţiile în care cumpărarea a avut loc în urma admiterii unui recurs în anulare prin care s-a retrocedat foştilor proprietari imobilul, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanţii au formulat şi o cerere de restituire în natură a imobilului înregistrată cu nr. 517 din 30 mai 1996 şi nr. C/2176 la Comisia municipală de aplicare a Legii nr. 112/1995, dar şi notificări către Primăria Municipiului Bucureşti spre a nu se proceda la vânzarea apartamentelor către chiriaşi.
Apelurile declarate de către toate părţile în cauză împotriva sentinţei au fost respinse prin Decizia civilă nr. 759 din 30 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă.
Astfel, s-a respins apelul reclamanţilor privind respingerea cererii de revendicare a apartamentelor nr. 2 şi 3 de la intervenienţi, avându-se în vedere că acţiunea nu a fost îndreptată împotriva acestora şi nici nu s-a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
Apelul Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost respins, nefiind incidente prevederile art. 1201 C. civ. privind autoritatea de lucru judecat în raport de sentinţa civilă din anul 1994 dată în revendicare, întrucât aceasta a fost desfiinţată printr-un recurs în anulare de Curtea Supremă de Justiţie, pe motiv de depăşire a puterii judecătoreşti, aşadar pe excepţie şi nu pe fond. Nu s-a primit nici excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamanţilor, faţă de înscrisurile depuse privind titlul de proprietate şi certificatele de moştenitor.
Criticile din apelurile intervenienţilor vizând neexceptarea autorilor reclamanţilor de la naţionalizare au fost respinse, întrucât calitatea acestora de ofiţer şi casnică (soţia) dovedită cu înscrisurile dosarului demonstrează, dimpotrivă, caracterul abuziv al naţionalizării imobilului în litigiu.
S-a susţinut că intervenienţii nu au fost de bună credinţă întrucât aceştia au cumpărat apartamentele ştiind că imobilul a fost revendicat în anul 1994, revendicare desfiinţată printr-un recurs în anulare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi intervenienţii.
Prin Decizia nr. 10268 din 12 decembrie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanţilor şi în consecinţă, a casat în parte Decizia din apel, în sensul că a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 34 din 18 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecarea acţiunii în revendicare şi cu privire la suprafeţele ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. N 2472 din 22 iulie 1998 şi nr. N 2515 din 6 august 1998.
S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
În Decizia de casare s-a reţinut că acţiunea în revendicare privea întregul imobil, aşadar şi apartamentele nr. 2 şi 3, astfel că intervenienţii au calitatea de pârâţi, avându-se în vedere şi termenii utilizaţi în completarea acţiunii introductive, prin care s-a solicitat revendicarea „în contradictoriu cu pârâţii din această cauză", aşadar existând un capăt de cerere în revendicare şi faţă de intervenienţi ce nu a fost soluţionată, deşi nu s-a formulat şi o cerere în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
A constatat însă că intervenienţii nu se găsesc la adăpostul bunei-credinţe, întrucât ei cunoşteau situaţia juridică a imobilului, existenţa cererii de restituire nesoluţionată dar şi situaţia revendicării imobilului, admisă printr-o hotărâre irevocabilă, desfiinţată apoi printr-un recurs în anulare.
În rejudecarea pe fond a capătului de cerere privind revendicarea apartamentelor nr. 2 şi 3 faţă de intervenienţi, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, care, prin sentinţa nr. 937 din 25 iunie 2007, a admis acţiunea reclamanţilor C.A.T. şi D.A.E., în contradictoriu cu pârâţii P.E. şi P.Ş. şi G.M.I. şi G.V. şi în consecinţă:
A obligat pe pârâţii G. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, iar pe pârâţii P., apartamentul nr. 3, etajul 2 din acelaşi imobil.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere limitele rejudecării stabilite prin Decizia din recurs şi prevederile art. 315 C. proc. civ., în sensul că a constatat că prin această decizie s-a dezlegat problema de drept privind caracterul abuziv al naţionalizării şi deci existenţa unui titlu nevalabil al statului asupra imobilului dar şi reaua-credinţă a pârâţilor-intervenienţi la cumpărarea apartamentelor nr. 2 şi 3, cu nerespectarea normelor imperative ale Legii nr.112/1995.
În temeiul art. 480 C. civ., revendicarea în speţă impune compararea astfel a celor două titluri ale reclamanţilor care sunt moştenitorii legali ai foştilor proprietari C.A. şi C.G.C. care deţineau un titlu valabil de proprietate , respectiv actul de vânzare-cumpărare autentic nr. 24690 din 4 iulie 1938 pentru tren şi autorizaţia de construire nr. 30A din 17 august 1938, pe de o parte şi ale pârâţilor-intervenienţi, pe de altă parte, care au dobândit cele două apartamente în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.
Imobilul fiind preluat fără titlu valabil, cele două apartamente nu puteau fi vândute, fiind încălcate prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel că titlul pârâţilor care provine de la un non dominus este lipsit de eficienţă, titlul reclamanţilor fiind preferabil, potrivit art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 150 A din 3.03.2008 a respins, ca nefondat apelul formulat de pârâţii-intervenienţi P.E., P.Ş., G.M.I. şi G.V.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs pârâţii-intervenienţi G.V., G.M.I., P.Ş. şi P.E., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţin, astfel, că în speţă, trebuia să se soluţioneze cauza în raport de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale Normelor sale de aplicare existente la data cumpărării apartamentelor nr. 2 şi 3, când titlul statului constând în Decretul nr. 92/1950 constituia un titlu valabil şi nu în temeiul art. 480 C. civ., întrucât chiar dispoziţiile Legii nr. 213/1998 în art. 6 alin. (2) prevăd că revendicarea bunurilor preluate de stat de către foştii proprietari, respectiv moştenitorii lor, este posibilă dacă bunurile nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Ca atare, susţin recurenţii, trebuiau aplicate în cauză prevederile Legii nr. 10/2001 care reglementează situaţia acestor imobile, inclusiv situaţia locuinţelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 care rămân valabil dobândite, pentru foştii proprietari fiind prevăzute despăgubiri conform art. 18 lit. d) şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Se mai susţine că soluţia instanţei de fond, conformată de instanţa de apel este nelegală, întrucât în mod greşit s-a admis compararea titlurilor de proprietate, ipoteza cerută probaţiunii prin compararea titlurilor care nu provin de la acelaşi autor, potrivit chiar deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materie, fiind absentă.
Pe de altă parte, o premisă inevitabilă a admiterii acţiunii în revendicare este constatarea prealabilă a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 1/2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
Însăşi jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Pincova contra Cehiei, cauza Raicu versus România) statuează că realizarea imperativului prevăzut de art. 1 din Protocolul adiţional poate fi făcută prin plata unor despăgubiri rezonabile la valoarea bunurilor de care au fost deposedaţi foştii proprietari, iar diminuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate.
Pârâţii-intervenienţi solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului lor cu consecinţa schimbării sentinţei primei instanţe şi respingerea acţiunii în revendicare împotriva lor.
Recursul este nefondat.
Referitor la prima critică în sensul că prezenta cauză trebuia să fie soluţionată exclusiv în raport de Legile speciale nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, nu poate fi primită, având în vedere că acţiunea în revendicare a fost formulată la data de 10 decembrie 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, iar temeiul juridic invocat de către recurenţi a fost art. 480 C. civ.
Relaţia dintre acţiunea în revendicare şi procedura legală specială de reparaţie se analizează în raport de momentul introducerii acţiunii şi nu în raport de modificările legislaţiei prin care se instituie asemenea proceduri reparatorii speciale, ulterior acestui moment.
În speţă, instanţa a fost sesizată cu acţiunea în revendicare în temeiul art. 480 C. civ. la data de 10 decembrie 1998 şi potrivit acestui temei de drept instanţa a fost ţinută să se pronunţe.
Faptul că pe parcursul judecăţii a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 care a instituit o procedură specială reparatorie în privinţa imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, cu titlu sau fără titlu, nu justifica aşadar respingerea acţiunii în revendicare.
Aplicarea mediată a legii noi, în privinţa cauzelor aflate în curs de judecată, se putea face numai în condiţiile prevăzute de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 46). Opţiunea persoanei îndreptăţite la una din procedurile prevăzute de lege se concretizează fie prin renunţarea acesteia la judecarea cauzei în revendicare, fie prin solicitarea acesteia de suspendare a cauzei.
În speţă, instanţa sesizată cu acţiunea în revendicare nu putea abdica de la temeiul juridic al acţiunii cu care a fost învestită, aplicând cauzei în curs de judecată procedura specială reparatorie instituită de Legea nr. 10/2001, aşa cum în mod greşit susţin recurenţii.
Soluţia instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel, este legală în condiţiile în care cauza s-a judecat în limitele sesizării şi cu respectarea deciziei de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ., instanţa supremă dezlegând în mod irevocabil problema preluării de către stat a imobilului statuând că această măsură s-a făcut fără titlu şi ca atare, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995. În această situaţie nu era posibilă încheierea de contracte de vânzare-cumpărare între stat şi chiriaşi. Aşadar, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
De asemenea, Decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat reaua-credinţă a cumpărătorilor, potrivit probelor administrate în cauză, ca şi o chestiune prejudicială, în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat un capăt de cerere distinct pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, dar răspunzându-se şi la criticile din recursul pârâţilor-intervenienţi referitoare la constatarea calităţii de proprietar asupra apartamentelor nr. 2 şi 3 prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2515 din 6 august 1998 şi nr. 2472 din 22 iulie 1998 în baza Legii nr. 112/1995.
Sub aspectul respingerii cererilor de intervenţie cu caracter irevocabil, prin respingerea recursului pârâţilor-intervenienţi, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut loc o dezlegare a problemei de drept privind nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare menţionate, cu autoritate de lucru judecat, cum în mod just a reţinut şi instanţa de apel.
Celelalte critici formulate în prezentul recurs nu mai pot fi primite, în condiţiile în care ele au fost definitiv rezolvate prin Decizia de casare, aşa cum s-a arătat , iar ele sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ.
În atari condiţii, soluţia care s-a impus pe capătul de cerere privind revendicarea reclamanţilor faţă de pârâţii-intervenienţi şi pe care a pronunţat-o instanţa de fond este admiterea cererii, jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de pârâţii-intervenienţi în prezenta cauză neavând relevanţă.
În aceste împrejurări s-a impus, compararea de titluri în temeiul art. 480 C. civ., între titlul valabil şi un titlu viciat, în mod just instanţa dând preferinţă titlului reclamanţilor care este mai vechi şi provine de la autorii originari, în timp ce titlul pârâţilor-intervenienţi provine de la un neproprietar, Statul Român.
Drept urmare, în raport de considerentele ce preced, recursul declarat în cauză se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienţii G.M.I., G.V., P.E. şi P.Ş. împotriva deciziei nr. 150 A din 30 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8261/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7980/2007. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
