ICCJ. Decizia nr. 8027/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8027
Dosar nr. 995/1/10072
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 7041 din 15 decembrie 1997 la Tribunalul Prahova, reclamanţii G.P., G.L., G.C., V.A., G.M., G.N.I., C.E., C.V. şi C.A. au chemat în judecată Statul Român prin D.G.F.P.C.F.S. Ploieşti, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, Ministerul de Interne şi Colegiul Naţional I.L.C. prin precizarea ulterioară a acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 21/1999 a fost respinsă acţiunea reclamanţilor.
Cauza a fost strămutată de Curtea Supremă de Justiţie la Curtea de Apel Alba Iulia, instanţă care a pronunţat Decizia civilă nr. 62/A/2000, prin care a admis apelul reclamanţilor şi pe fond acţiunea prin care s-a retrocedat imobilul, situat în Ploieşti.
Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 1465 din 7 martie 2001, admiţând recursul declarat în cauză a casat Decizia nr. 62/A din 19 aprilie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia şi sentinţa civilă nr. 21 din 28 ianuarie 1999 a Tribunalului Prahova şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Alba.
Ca urmare a survenirii decesului reclamantului G.N.I. a fost introdusă în cauză moştenitoarea acestuia G.O.N.
Prin sentinţa civilă nr. 636/2001, Tribunalul Alba a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând că reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul situat în Ploieşti, compus din 3320 mp teren şi 5 corpuri de clădiri edificate pe acest teren.
Reclamanţii au mai arătat că sunt descendenţii fostului proprietar în litigiu, G.G.V., imobil dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare, înregistrat la Judecătoria Ploieşti sub nr. 4105/1919.
S-a mai arătat că autorul lor, G.G.V. a fost victima represaliilor fostului regim comunist, urmărit şi deportat, cu domiciliul obligatoriu, împotriva sa fiind luată măsura exproprierii bunurilor, cu referire specială la imobilul situat la adresa indicată mai sus, aşa cum s-a dovedit prin Decretul nr. 65 din 15 mai 1951, emis de către fostul Consiliu al Marii Adunări Naţionale.
S-a susţinut că preluarea imobilului a fost nelegală, fiind încălcate prevederile art. 481 C. civ., deoarece nu s-au acordat despăgubiri şi plata acestora ţine de esenţa exproprierii.
S-a învederat că exproprierea s-a făcut pe numele altei persoane decât a titularului dreptului de proprietate, respectiv pe numele lui G.V.I., care era decedat din 28 iunie 1938 şi că decretul de expropriere nu a fost dat publicităţii niciodată, ceea ce denotă că nu poate fi reţinut ca temei legal al deposedării proprietarului de imobil.
Ca temei legal s-au indicat art. 481 C. proc. civ. şi art. 2 lit. e) C. proc. civ.
Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 21/1991 a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 35-37 din Legea nr. 33/1994, întrucât s-ar încălca principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.
Prin Decizia nr. 62/A din 19 aprilie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă la care a fost strămutată cauza, s-a admis apelul reclamanţilor şi a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul obligării pârâţilor la retrocedarea imobilului în litigiu.
S-a reţinut că, acţiunea îşi are temeiul de drept pe dispoziţiile art. 481 C. civ. şi ale art. 35 din Legea nr. 33/1994, că pârâţii nu au făcut dovada că acesta ar avea în prezent o destinaţie similară cu cea pentru care a fost expropriat şi posesia avută de unele instituţii nu ar justifica respingerea acţiunii.
S-a mai avut în vedere că exproprierea s-a realizat fără acordarea despăgubirilor aferente, contrar dispoziţiilor art. 481 C. civ. raportat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Prin Decizia civilă nr. 1465/2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, s-au admis recursurile pârâţilor Ministerul de Interne şi Consiliul Local Ploieşti, Decizia nr. 62/A/2000 a Curţii de Apel Alba Iulia şi sentinţa nr. 21/1991 a Tribunalului Prahova au fost casate şi cauza trimisă spre rejudecare în fond la Tribunalul Alba.
S-a reţinut că, cele două instanţe au soluţionat cauza fără a administra toate probele necesare pentru lămurirea deplină a situaţiei de fapt şi a împrejurărilor în care imobilul a cărei retrocedare s-a solicitat a intrat în posesia pârâţilor.
De asemenea, s-a reţinut că, din actul de vânzare invocat ca titlul de proprietate, nu rezultă suprafaţa terenului revendicat, ci numai vecinătăţile acestuia, nu se menţionează clădirile, plantaţiile şi îmbunătăţirile aflate pe teren, aspect ce se impune a fi lămurit, evidenţiindu-se contradicţii între suprafaţa de teren din decretul de expropriere şi cea din avizul favorabil dat pentru exproprierea unor terenuri necesare fostei Miliţii Judeţene Prahova, unde terenul fostului autor al reclamanţilor este evidenţiat cu o altă suprafaţă şi cu construcţii.
În urma unui nou ciclu procesual, după casarea cu trimitere la Curtea de Apel Alba Iulia pentru rejudecarea apelurilor, prin declararea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, deşi s-a dovedit că pe parcursul procesului a decedat reclamantul C.V., având ca succesor pe C.E., instanţa de apel a pronunţat hotărârea în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosinţă.
Prin Decizia civilă nr. 176/2006 această instanţă, a casat Decizia instanţei de apel nr. 437/2003 şi a trimis cauza din nou spre rejudecarea apelurilor Curţii de Apel Alba Iulia.
În timpul soluţionării apelurilor s-a refăcut cadrul procesual pentru care s-a casat hotărârea şi a survenit decesul reclamantului G.I.I., în numele căruia a fost preluată procedura de moştenitorii G.M.I.E., C.I.C. şi M.T.B.
Pentru rejudecarea apelurilor, instanţa supremă a dispus prin Decizia de casare să se ţină seama de toate motivele de recurs ca apărări de fond.
Examinând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, prin prisma motivelor de apel, a motivelor de recurs ca apărări de fond şi din oficiu pentru motivele de ordine publică, s-a reţinut ca fondate apelurile, şi prin Decizia nr. 317/A din 30 octombrie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţii G.I.L., C.A., G.N.M., G.C., C.E., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctului C.V., G.O.N., moştenitoarea defunctului G.N.I., G.M.I.E., C.I.C. şi M.T.B., ultimele trei în calitate de moştenitoare ale defunctului G.I.I. şi de către reclamanţii G.P. şi V.A. împotriva sentinţei civile nr. 636/2001, pronunţată de Tribunalul Alba.
A fost schimbată în tot sentinţa apelată astfel:
A fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamanţii G.P., G.L., G.C., V.A., G.M., G.N.I., decedat şi continuat procesul de moştenitoarea G.O.N., G.I.I., decedat şi continuat procesul de moştenitoarele G.M.I.E., C.I.C. şi M.T.B., C.V., decedat şi continuat procesul de moştenitorul C.E., C.E. în nume propriu şi C.A. împotriva pârâţilor Statul Român, reprezentat de D.G.F.P. şi Controlului Financiar de Stat Prahova, Consiliul Local Ploieşti prin primar, Ministerul de Interne şi Colegiul Naţional I.L.C. Ploieşti şi în consecinţă:
A fost constatată nelegalitatea trecerii prin expropriere în proprietatea Statului Român a imobilului în suprafaţă de 3320 mp teren şi 534 mp construcţii, situate în Ploieşti, din proprietatea defunctului G.G.V. şi apoi a moştenitorilor acestuia.
Au fost obligaţi pârâţii posesori să le retrocedeze în natură reclamanţilor imobilul constând din teren şi construcţii, identificat prin schiţele anexe nr. 1 şi 2 la raportul de expertiză judiciară, întocmit de expert tehnic ing. A.F., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, corespunzător cotelor de proprietate deţinute de fiecare pârât şi delimitării făcută în schiţa anexă nr. 2 (fila 255, dosar nr. 1353/2000 Curtea de Apel Alba Iulia).
Au fost obligaţi pârâţii în solidar să plătească reclamanţilor suma de 5.110 lei cheltuieli de judecată în cele trei cicluri de judecată parcurse până în prezent.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că acţiunea a fost pornită şi continuată pe dreptul comun, potrivit prevederilor art. 480-481 C. civ. şi pe legislaţia specială continuată de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 213/1998.
Un prim aspect avut în vedere faţă de împrejurarea că, prin sentinţa civilă nr. 636/2001 s-a pus la îndoială calitatea procesuală activă a reclamanţilor a fost cel privind verificarea titularului dreptului.
Din acest punct de vedere s-a constatat că, prin actul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1919, preotul V.G. a cumpărat de la P.C.E. imobilul situat în Ploieşti, care la data cumpărării se învecina la nord cu I.P., la sud cu N.P., la răsărit cu P. şi la apus cu strada.
G.V. a avut ca moştenitori pe G.I. (potrivit certificatului de moarte seria Mb nr. 238021, eliberat la data de 15 ianuarie 1962, decedat la 28 iunie 1938, fila 45, dosar 4146/1999), moştenitor de la care a fost preluat abuziv imobilul în litigiu, potrivit Deciziunii nr. 721 din 15 septembrie 1950 a Comitetului Provizoriu al Comunei Urbane Ploieşti, asimilată cu judeţul şi Decretului nr. 65 din 15 mai 1951 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale.
Întrucât moştenitorii acestuia şi continuatorii acestuia nu au fost contestaţi nu se impune contestarea în continuare a legăturii de ascendenţă cu defunctul G.V.
Din punct de vedere al suprafeţelor preluate, se constată că, deşi prin Decretul nr. 65/1951 s-a consemnat ca fiind expropriată de la G.I. suprafaţa de 1870 mp şi 534 mp construcţii, în deciziunea de punere în aplicare a decretului figurează exproprierea suprafeţei de 3320 mp teren şi 534 mp construcţii.
Cum, în anul 1950 preluările abuzive erau frecvente, Decizia nr. 721/1950 prezintă credibilitate în ceea ce priveşte suprafaţa şi amplasamentul imobilului de care a fost deposedat G.V.I.
Prin rapoartele de expertiză întocmite de experţii D.L.M. (filele 76-77 din dosar nr. 7041/197) şi A.F. (filele 249-256 din dosar 1353/2002), au fost identificate terenul şi construcţiile expropriate conform actelor menţionate şi s-a stabilit că, imobilul haşurat cu galben în schiţa anexă 2 din ultima expertiză, se află în posesia Ministerului de Interne, folosit pentru IPJ Prahova, iar cel conturat cu roşu se află în folosinţa Colegiului Naţional I.L.C. Aceste aspecte nu au fost negate de pârâtul Consiliul Local Ploieşti, dar potrivit art. 145(37), 150(1), 166 (3-4,7-8), 169(2) şi ale art. II din Legea învăţământului nr. 84/1995, modificată prin Legea nr. 354/2004, patrimoniul unităţilor şcolare aparţine domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale, în speţă al municipiului Ploieşti, astfel că revine calitate procesuală pasivă pentru imobil Colegiului Naţional I.L.C., Statului Român, cât şi Consiliului Local al Municipiului Ploieşti, împreună cu liceul posesor al terenului, ce a figurat al Statului Român din punct de vedere formal.
În privinţa legalităţii exproprierii, s-a reţinut că, din adresa nr. 45870 din 28 iunie 1993, emisă de Ministerul de Interne rezultă că exproprierea s-a făcut fără acordarea despăgubirilor aferente, astfel nefiind dovedit că G.V. sau G.I. au primit despăgubiri pentru imobilul din litigiu. Or, în acest context, în mod nelegal instanţa de fond a concluzionat că reclamanţii trebuiau să probeze neacordarea despăgubirilor în sensul art. 1169 C. civ., ci dimpotrivă, respectarea prevederilor legale de la acea dată trebuiau dovedite de către organele şi instituţiile statului care au expropriat imobilul, fiind insuficientă evaluarea acestuia prin deciziile enunţate, cât şi plata acestor despăgubiri.
În aceste condiţii, este evident că imobilul a fost expropriat de la un neproprietar şi fără plata unei juste despăgubiri, cu înfrângerea prevederilor art. 480 şi art. 481 C. civ.
Acţiunea reclamanţilor a fost promovată la 15 decembrie 1997 şi prin ea s-a dorit să fie demonstrată nelegalitatea titlului Statului, invocându-se temeiurile Codului civil. Cu toate că era în vigoare Legea nr. 33/1994, o perioadă de timp instanţele judecătoreşti au interpretat că prevederile acestei legi nu pot retroactiva şi la situaţia imobilelor preluate anterior acestui act normativ.
Prin Decizia Secţiilor Unite nr. VI din 27 septembrie 1999 s-a stabilit că art. 35 din Legea nr. 33/1994 se aplică şi în cazul cererilor care au ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii pentru a da eficienţă egală persoanelor aflate în situaţii similare reglementate de lege, astfel că, este normal ca şi situaţia exproprierii din acest litigiu să fie examinată ca atare.
Pe baza probatoriului amplu administrat în cauză şi a determinării tuturor detaliilor legate de situaţia imobilului, se reţine că, Statul Român a preluat imobilul nelegal de la un neproprietar prin acte care au asigurat numai aparenţa de legalitate, nu şi îndeplinirea cerinţelor legale şi fără o dreaptă despăgubire.
S-a mai reţinut că sentinţa apelată este şi netemeinică, pentru că nu era necesară o altă probă de nelegalitate a titlului de preluare a imobilului, fiind suficiente dispoziţiile legislative, încălcate de posesori prin deţinerea abuzivă a imobilului, iar destinaţia pentru care era folosit imobilul la data preluării abuzive este neesenţială, din moment ce urmărirea lui nu se face pe baza unei legi speciale, ci pe dreptul comun.
S-a mai avut în vedere că, nu poate fi făcută proba negativă, în sensul de a se fi făcut dovada că nu s-au acordat despăgubiri prin expropriere, întrucât reclamanţii probându-şi dreptul de proprietate, sarcina dovedirii plăţii bunului expropriat revenea pârâţilor, posesori neproprietari.
În cauză, vecinătăţile imobilului au fost clar determinate prin expertizele efectuate, nefiind necesare alte probe pentru stabilirea situaţiei de fapt, cerută de art. 293 C. proc. civ., suprafeţele rezultând din probele administrate, iar existenţa clădirii a fost înscrisă în actele de preluare abuzivă.
În speţă, nu interesează condiţiile şi împrejurările în care pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Colegiul Naţional I.L.C. au intrat în posesia imobilului, ci faptul că dreptul de proprietate aparţine reclamanţilor.
Atâta timp cât nu s-a făcut o expropriere legală impusă de necesităţi obiective şi fără încălcarea art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu se mai impune examinarea cu privire la utilităţile publice.
În fine, s-a reţinut că nu se confirmă nici excepţiile invocate de către D.G.F.P. Prahova privitoare la reprezentarea Statului, deoarece pe plan local, autoritatea fiscală o reprezintă direcţiile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, iar apărarea dreptului de proprietate este admisibilă pe dreptul comun, chiar numai raportat la art. 480-481 C. civ. şi garantată de Constituţia României din 1991, modificată, aspect evidenţiat prin art. 136 alin. (5).
Împotriva deciziei nr. 317/A din 30 octombrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia au declarat recurs în termen pârâţii Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, Colegiul Naţional I.L.C., Ministerul Administraţiei şi Internelor şi D.G.F.P. Prahova.
Instanţa de recurs va evidenţia ceea ce a susţinut fiecare recurent pe rând, răspunzând în acelaşi timp la criticile formulate.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
I. Recurentul pârât Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat în esenţă că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, dispoziţiile instanţei de recurs asuprea problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii şi că, în acest sens, după casare instanţa trebuie să judece aşa cum s-a dispus, ţinând seama de toate motivele invocate în recurs, ca apărări de fond.
Cu toate că recurenta pretinde că a solicitat administrarea de noi probe pentru clarificarea situaţiilor cuprinse în motivele iniţiale de recurs, instanţa de apel a trecut nejustificat peste recomandările instanţei superioare şi a respins probele, înfrângând principiul obligativităţii instituit de norma juridică.
În al doilea rând, se susţine că reclamanţii nu şi-au dovedit întinderea dreptului de proprietate şi că există diferenţe între suprafeţele de teren din actul de vânzare-cumpărare, invocat ca titlu de proprietate şi actele de preluare, nefiind clarificată suprafaţa de teren în discuţie.
O a treia critică vizează împrejurarea că în mod greşit s-a reţinut neîndeplinirea scopului exproprierii, că trecerea imobilului în proprietatea statului este nelegală şi că recurenţii nu au depus toate diligentele pentru preluarea despăgubirilor.
O a patra critică vizează încălcarea unor acte normative privind restituirea imobilului, susţinându-se că el aparţine domeniului public şi că în acest fel s-au încălcat şi dispoziţiile Legii învăţământului nr. 84/1995, modificată prin Legea nr. 354/2004.
Cu privire la primul motiv de recurs, se reţine că, în al doilea ciclu procesual al litigiului de faţă, hotărârea instanţei de apel s-a casat pentru nerespectarea unui aspect procedural, respectiv pronunţarea hotărârii în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosinţă, dar nu înseamnă că menţiunea făcută în sensul ca instanţa de casare să analizeze şi celelalte critici echivalează cu obligativitatea administrării unor probe inutile, critica fiind nefondată.
Al doilea motiv de recurs nu poate fi încadrat în niciunul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., recurentul făcând afirmaţii la modul general, cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate pretins de reclamanţi, a întinderii acestuia şi a unor neconcordanţe existente între actul de cumpărare şi actele de preluare.
Susţinerile sunt simple afirmaţii, deoarece din punct de vedere al suprafeţelor preluate, prin decretul de expropriere s-a evidenţiat suprafaţa deţinută de G.I. (1870 mp şi 534 mp construcţii), iar prin Deciziunea nr. 721/1950 figurează expropriată suprafaţa de 3320 mp teren şi 534 mp construcţii.
Terenul în litigiu a fost identificat prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză (filele 76-77 din dosar nr. 7041/1997 şi filele 249-256 din dosar nr. 1353/2002). Faţă de modul în care se realizau preluările de imobile în anul 1950, preluări abuzive, corect s-a reţinut că Deciziunea nr. 721/1950 prezintă credibilitate în privinţa suprafeţei şi amplasamentului imobilului de care a fost deposedat G.I.
Şi a treia critică este nefondată sub toate aspectele invocate.
Este adevărat că, Decretul nr. 65/1951 s-a emis în temeiul art. 44 pct. 2 şi art. 45 din Constituţia României în vigoare la acea dată, dar aceste dispoziţii reglementau dreptul Prezidiului Marii Adunări Naţionale de a emite decrete şi hotărâri, deci, sunt dispoziţii constituţionale cu caracter procedural, condiţiile necesare pentru exproprierea unui imobil la acea vreme fiind reglementate în cuprinsul art. 481 C. civ.
Sub aspectul utilităţii publice avută în vedere la data exproprierii, ceea ce prezintă importanţă este utilitatea publică precizată în cuprinsul actului de putere.
În cazul de faţă, Decretul de expropriere nr. 65/1951 nu precizează care este utilitatea publică, astfel că scopul exproprierii menţionat într-un act premergător, care numai o avizează, şi anume Deciziunea nr. 721/1950, nu poate să producă efecte juridice.
În plus, expertul A.F. precizează în lucrarea întocmită că, chiar dacă în conţinutul deciziunii indicată anterior sunt indicate drept motive pentru efectuarea exproprierii, nevoile Ministerului de Interne, deschiderea străzii R. şi nevoile Liceului Teoretic, în ceea ce priveşte acest imobil, potrivit adresei nr. 151189/1950, motivul exproprierii a constat în amenajarea unui garaj şi a unor grajduri, obiective nerealizate nici până în prezent.
În privinţa despăgubirilor, exproprierea s-a făcut fără acordarea acestora, decretul de expropriere neprevăzând plata unor astfel de sume, iar prin adresele autorităţilor publice prezentate de recurenţi, se confirmă împrejurarea că aceştia nu au încasat despăgubiri.
Chiar dacă deciziunile autorităţilor locale au propus acordarea de despăgubiri, aceste propuneri nu prezintă importanţă, ceea ce obligă, fiind actul de expropriere, Decretul nr. 65/1951.
Şi al patrulea motiv de recurs este nefondat, deoarece imobilul revendicat fiind preluat în mod abuziv, potrivit dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu poate fi considerat ca făcând parte din domeniul public.
În cauză nu s-au făcut dovezi, în sensul existenţei vreunei hotărâri a Consiliului Local Ploieşti privind trecerea în domeniul public, aflându-ne în situaţia preluării abuzive, astfel că imobilul nu poate constitui proprietatea statului.
II. Recurentul pârât Colegiul Naţional I.L.C. invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. şi, în esenţă, susţine că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deoarece nu a administrat toate probele necesare lămuririi depline a situaţiei de fapt şi a împrejurărilor în care imobilul a cărui retrocedare se solicită a intrat în posesia pârâţilor; nu s-au clarificat suprafaţa şi vecinătăţile terenului cumpărat, deoarece din actul de cumpărare nu rezultă decât vecinătăţile; nu s-a identificat suprafaţa deţinută de recurent, aspectele legate de posesia şi folosinţa terenului, deci, nu au fost avute în vedere indicaţiile date prin Decizia de casare.
Se mai arată că, nu au fost clarificate aspectele legate de suprafaţa deţinută de autorul comun al reclamanţilor şi nici nu s-a dovedit dreptul de proprietate, invocându-se în acest sens cele reţinute în decretul de expropriere.
Faţă de criticile formulate de acest recurent, se reţine că, potrivit conţinutului celor două expertize topografice efectuate după casarea cu trimitere, din răspunsurile date de autorităţile publice privitor la încasarea despăgubirilor s-au lămurit cu pregnanţă toate indicaţiile date de către Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia de casare.
Expertizele întocmite în cauză concluzionează că, suprafaţa totală a imobilului în litigiu este de 3327 mp, din care 1918 mp se află în posesia Ministerului Administraţiei şi Internelor şi 1409 mp în posesia Colegiului Naţional I.L.C.
Ambii experţi, M.C. şi A.F. au identificat existenţa a cinci clădiri la data exproprierii şi a patru clădiri în prezent pe terenul în litigiu. De asemenea, s-a concluzionat că imobilul care a aparţinut lui G.V. evidenţiat în contractul de vânzare-cumpărare şi identificat în planul cadastral din anul 1934, recenzat în anul 1954 este identic cu cel expropriat prin Decretul nr. 65/1951 şi deţinut în prezent de recurenţi.
În privinţa vecinătăţilor şi a posibilităţii de identificare, expertul M.C. a precizat că hotarele imobilului s-au menţinut până în prezent, identificând vecinătăţile după planul cadastral, concluzie la care ajunge şi expertul A.F., care a menţionat în plus că, după trecerea a peste 84 de ani, vecinătăţile nu mai corespund cu cele din contractul de vânzare-cumpărare, dar că suprafaţa terenului a putut fi determinată după planul cadastral, pentru identificarea unei proprietăţi fiind necesar un singur element care să indice amplasamentul.
În raport de conţinutul decretului de expropriere prin care s-a trecut în proprietatea statului numai 1870 mp din teren şi construcţiile în suprafaţă de 534 mp şi faţă de împrejurarea că recurentul, Colegiul Naţional I.L.C. nu a putut dovedi vreun drept asupra terenului pe care îl deţine, expertul A.F. a lămurit şi condiţiile în care recurentul a intrat în folosinţa acestuia.
În acest sens, a precizat în expertiză că diferenţa de la 1870 mp până la 3327 mp, adică 1450 mp a fost expropriată fără titlu şi fără temei legal, fiind cedată de către Direcţia Regională de Miliţie Prahova direct Liceului Teoretic nr. l Ploieşti.
Împrejurarea că exproprierea s-a făcut fără o justă şi dreaptă despăgubire s-a dovedit de către reclamanţi cu adresele emise de Ministerul de Interne, D.G.F.P., Consiliul Judeţean Prahova şi Primăria Municipiului Ploieşti (filele 68, 65, 70 şi 191 din dosarul nr. 1353/2002 al Curţii de Apel Alba Iulia).
Reclamanţii au dovedit că imobilul, situat la această dată în Ploieşti, str. P. nr. 14 este acelaşi cu imobilul preluat din Ploieşti, str. S. nr. 9. în acest sens, s-a prezentat confirmarea din Registrul autentic, menţionată pe verso-ul actului de cumpărare din anul 1919, planul cadastral din anul 1934, iar potrivit schiţei întocmită de experţii topografi, imobilul este identic cu cel din schiţa planului cadastral.
În ceea ce priveşte vecinătăţile imobilului, trebuie menţionat că nu are nicio relevanţă faţă de alte probe certe prin care acesta a fost identificat.
Raportat la toate criticile, de esenţă este faptul că imobilul ce a aparţinut antecesorului intimaţilor reclamanţi G.V., la adresa indicată, este cel preluat în mod abuziv, reprezentat prin schiţele întocmite de experţi şi deţinut de către Colegiul Naţional I.L.C. în suprafaţă de 1409 mp, iar 1918 mp de către Ministerul de Interne (schiţa de la fila nr. 255, dosar nr. 1353/2002), ceea ce duce la concluzia că aceste critici sunt nefondate.
III. Ministerul Administraţiei şi Internelor critică hotărârea instanţei de apel sub patru aspecte, şi anume:
a) se susţine legalitatea exproprierii, deoarece numai dintr-o eroare materială, strecurată în decretul de expropriere nu figurează moştenitorii în viaţă ai proprietarului de drept, precum şi faptul că exproprierea s-a făcut numai cu privire la imobil (in reni), nu şi cu privire la titularul dreptului de proprietate (in personam).
b) în al doilea rând se susţine nedovedirea împrejurării că nu s-au primit despăgubiri de către reclamanţi ca urmare a exproprierii imobilului.
c) recurentul învederează că utilitatea publică a fost dovedită, fiind realizată prin Decret al Prezidiului fostei Mari Adunări Naţionale a R.P.R., măsura exproprierii justificându-se prin considerente care priveau ordinea publică şi naţională, imobilul fiind necesar desfăşurării în bune condiţii a activităţii specifice organelor de poliţie, în prezent având aceeaşi destinaţie.
d) ultimul aspect vizează apartenenţa imobilului la domeniul public, situaţie în care nu poate fi revendicat, fiind destinat a servi nevoilor de apărare şi ordine publică.
În susţinerea acestei afirmaţii, se invocă dispoziţiile Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi că, în lista privind unele bunuri care alcătuiesc bunul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, la art. 1 pct. 29 se prevede că „terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, ...unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor ..." alcătuiesc domeniul public al statului. Conform art. 11 din aceeaşi lege, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Niciuna dintre criticile enumerate mai sus nu este fondată.
Astfel, împrejurarea că proprietarul de drept G.V. a decedat cu o lună anterior datei emiterii decretului de expropriere nu are relevanţă, deoarece exproprierea s-a făcut pe numele lui G.V.I., persoană care decedase cu 12 ani în urmă şi care la data decesului nu a avut calitate de proprietar sau de titular al vreunui drept de proprietate dobândit pe cale de moştenire, el fiind predecedat tatălui său.
În decretul de expropriere nu este strecurată nicio eroare materială, pentru că toate actele premergătoare exproprierii nu s-au făcut pe numele proprietarului de drept al imobilului, deşi la data întocmirii lor, acesta era în viaţă.
În privinţa felului exproprierii, nu se poate aprecia numai in rem, respectiv numai cu privire la imobil, în condiţiile în care în art. 480 C. civ. se face vorbire despre despăgubiri ce trebuie plătite proprietarului. De asemenea, art. 1 alin. (3) din HG nr. 11/1997 impune identitatea care trebuie să existe între persoana de la care s-a expropriat, ce figurează în lista anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data preluării abuzive.
Cu privire la susţinerea că nu a fost probată de către reclamanţi împrejurarea privind plata despăgubirilor, aşa cum s-a arătat şi la analiza recursului Colegiului Naţional I.L.C. dovezile s-au realizat prin adresele emise de Ministerul de Interne, care confirmă că exproprierea s-a făcut fără plata despăgubirilor.
Trecând peste toate adresele emise de autorităţile publice, care au fost implicate în punerea în aplicare a decretului de expropriere din care nu rezultă plata despăgubirilor, de esenţă este decretul de expropriere care nu dispune plata unor despăgubiri.
În cauză, intimaţii reclamanţi au făcut chiar proba unor împrejurări negative, în condiţiile în care recurenţii, care susţin că s-au acordat despăgubiri aveau putinţa şi obligaţia de a face dovezi în acest sens.
Prin urmare, exproprierea s-a făcut abuziv, fără plata unei drepte şi prealabile despăgubiri, contrar dispoziţiilor art. 481 C. civ.
Referitor la dovedirea utilităţii publice, se reţine că, în concordanţă cu acelaşi text enunţat mai sus, exproprierea se putea dispune numai pentru cauză de utilitate publică, ce trebuia să fie indicată în cuprinsul actului de expropriere.
În lipsa unui act de expropriere, în prezenta unui astfel de act, dar care a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, chiar dacă în principiu există o nevoie publică, aceasta nu poate să justifice un abuz de putere şi nu poate să confere legalitate unui act care a fost emis cu încălcarea legii.
În speţă, din Decretul nr. 65/1951 nu rezultă decât faptul că imobilul, alături de altele din jur au fost declarate ca fiind de utilitate publică şi date în folosinţa Ministerului Afacerilor Interne, dar fără a se preciza care este acea utilitate publică în folosul căreia clădirile şi terenurile au fost expropriate. În plus, prin expertiza întocmită de expertul A.F., se arată că în ceea ce priveşte imobilul, scopul exproprierii a fost cel precizat prin adresa nr. 151189 din 7 septembrie 1950 a Direcţiei Regionale XI Prahova, din care rezultă că imobilele au fost solicitate la expropriere, iar Comitetul Provizoriu Ploieşti a emis un aviz favorabil, în scopul construirii unor garaje şi grajduri de către miliţie, ceea ce nu s-a realizat.
La fel de relevant este şi faptul că imobilul nu a fost şi nu este folosit nici în prezent ca sediu al poliţiei, ci numai ca spaţiu administrativ.
În ceea ce priveşte terenul folosit de către Colegiul Naţional I.L.C. cerinţa utilităţii publice, ca şi condiţie a exproprierii, este cert neîndeplinită, deoarece suprafaţa de teren de 1450 mp a fost preluată de stat şi trecută în folosinţa acestuia fără a se emite un decret de expropriere.
Referitor la ultima critică, Legea nr. 213/1998 care reglementează proprietatea publică nu conţine dispoziţii, în sensul că fac de drept obiectul acesteia toate imobilele deţinute şi folosite de către autorităţile publice, indiferent dacă ele au trecut în proprietatea statului în prezenţa sau în lipsa unui titlu valabil, fund deci inalienabile.
Dimpotrivă, art. 6 alin. (1) din aceeaşi lege dispune că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
La alin. (2) al aceluiaşi text se prevede dreptul foştilor proprietari să-şi revendice imobilele preluate fără titlu valabil.
Este inutilă analiza referitoare la apartenenţa imobilului la domeniul public, în condiţiile în care s-a dovedit că imobilul s-a preluat fără titlu, printr-un decret de expropriere nepublicat, pe numele unei persoane decedată cu peste 12 ani anterior exproprierii.
În imobil, aşa cum rezultă din probele administrate nu îşi desfăşoară activitatea acest recurent, imobilul fiind folosit cu destinaţia de spaţiu administrativ.
IV. Recurenta D.G.F.P. Prahova, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., învederează, în esenţă, următoarele:
În primul rând, se susţine nelegalitatea hotărârii recurate, care a fost dată cu încălcarea formelor de procedură, deoarece în litigiile vizând dreptul de proprietate Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, direcţiile fiind unităţi fiscale teritoriale subordonate şi care nu pot reprezenta direct Statul decât în baza unui mandat special de reprezentare.
Astfel, se pretinde că Statul a fost vătămat, neputându-şi formula apărările prin adevăratul său reprezentant prevăzut de lege.
în subsidiar, recurentul se arată că, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece a ignorat prevederile Legii nr. 213/1998, a Legii nr. 84/1995 şi a art. 135 din Constituţia României, în sensul că imobilul ce formează obiectul litigiului aparţine domeniului public şi, prin urmare, o restituire în natură a acestuia nu poate fi realizată faţă de regimul juridic al bunurilor proprietate publică, caracterizat de inalienabilitate, insesizabilitate şi imprescriptibilitate.
Se mai arată că imobilul a fost expropriat de la un neproprietar şi fără plata unei juste despăgubiri, susţineri ce nu pot constitui temei pentru hotărârea pronunţată.
Criticile sunt nefondate, acţiunea fiind promovată de către reclamanţi, în anul 1997 pe dreptul comun şi s-a solicitat restituirea imobilului preluat abuziv şi fără titlu de la antecesorul lor.
S-a statuat în practica instanţelor că, în situaţia bunurilor care nu fac parte din domeniul public al statului, calitatea de pârât o are unitatea administrativ-teritorială care, potrivit Legii administraţiei publice locale este Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, pârât în speţa de faţă.
În această situaţie, hotărârea privind capătul de cerere referitor la nelegalitatea trecerii imobilului în proprietatea statului este opozabilă acestei persoane juridice (Consiliul Local al Municipiului Ploieşti), Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Prahova neavând calitate procesual pasivă.
Corect s-a constatat nevalabilitatea titlului de trecere la stat a imobilului în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, iar capătul de cerere privind predarea acestuia este opozabil şi contradictoriu cu deţinătorii lui, pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Colegiul Naţional I.L.C.
Recurenta nu a justificat o altă vătămare în cauză, iar dispoziţiile art. 12 din Legea nr.213/1998 nu sunt incidente în speţă, acestea vizând numai litigiile care se nasc în legătură cu dreptul de administrare dat regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor administraţiei publice centrale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.
Criticile formulate pe fondul cauzei vizând categoria de bun ce aparţine proprietăţii publice a imobilului din litigiu, felul exproprierii, efectele produce, neclarificarea încasării sau nu a despăgubirilor şi faţă de realizarea sau nu a scopului exproprierii sunt nefondate, acestea fiind analizate în mod detaliat în raport de motivele de recurs formulate de către ceilalţi pârâţi în considerentele de mai sus. Astfel a devenit inutilă şi nerelevantă reanalizarea lor.
Pentru toate aceste considerente, recursurile declarate de pârâţi vor fi respinse.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenţii fiind căzuţi în pretenţii, la cererea intimaţilor reclamanţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4700 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor, Colegiul Naţional I.L.C. Ploieşti, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti şi D.G.F.P. Prahova împotriva deciziei nr. 317/A din 30 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Obligă recurenţii pârâţi să plătească intimaţilor reclamanţi 4700 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8012/2007. Civil. Contestaţie privind alte... | ICCJ. Decizia nr. 7838/2007. Civil → |
|---|
