ICCJ. Decizia nr. 8175/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8175
Dosar nr. 9073/1/200.
Şedinţa publică din 13 octombrie 2006 – C 7
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 ianuarie 2005, reclamant R.L. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 9888 din 13 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Iaşi, solicitând anularea acesteia şi restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Iaşi, imobil ce a aparţinut în proprietate defuncţilor H.P.E.E. şi H.M.P. în baza actului cu nr. 1130/1918 autentificat de Tribunalul Iaşi, secţia a III-a.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 2299/01/N înregistrată la Primăria municipiului Iaşi, D.A.P.P.P. sub nr. 10610/2001, autoarea sa H.E. a solicitat restituirea imobilului din municipiul Iaşi, imobil ce a aparţinut în proprietate socrilor acesteia H.P.E.E. şi H.M.P.
Deşi s-au ataşat notificării certificatele de moştenitor nr. 85/1960 şi nr. 1086/1981 şi nr. 125/2002, din care rezultă că autoarea sa, H.E., a moştenit parte din imobil de la soţul său H.R. şi că reclamanta a moştenit de la mătuşa sa H.E. întreaga masă succesorală, cu excepţia cotei de ½ dintr-un imobil situat în Bucureşti, totuşi prin dispoziţia contestată i s-a respins cererea de restituire a imobilului, etaj şi anexele din curte, situat în Iaşi, pe motivul că nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitor faţă de E.H., persoana de la care imobilul revendicat a fost preluat în proprietatea statului.
Fiind astfel investit, Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 508 din 27 aprilie 2005, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, că întrucât H.E. (autoarea reclamantei) nu era îndreptăţită la restituire conform art. 3 lit. a) coroborate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, nici reclamanta, în calitatea de legatară universală a acestuia, nu poate avea vreun drept cu privire la imobilul revendicat.
A mai reţinut că reclamanta este moştenitoare testamentară şi nu legală a defunctei H.E. şi că nu a depus la dosar testamentul autentificat sub nr. 1069 din 21 iunie 2002 şi că, din certificatul de moştenitor nr. 125 din 18 decembrie 2002 care a avut la bază testamentul menţionat nu rezultă că reclamanta ar justifica vreun drept cu privire la imobilul revendicat.
S-a mai reţinut că prin Hotărârea nr. 143 din 22 noiembrie 1996 şi nr. 1728 din 30 octombrie 1996 Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 s-au acordat despăgubiri pentru imobilul în cauză moştenitorilor de drept, respectiv lui HGI. şi I.J.
Prin Decizia civilă nr. 51 din 17 martie 2006, Curtea de Apel Iaşi a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe.
S-a reţinut că H.E. (autoarea reclamantei şi nora proprietarilor imobilului în discuţie) nu are vocaţie succesorală la moştenirea rămasă de pe urma defuncţilor H.P.E. şi H.P.M. deoarece „calitatea de moştenitoare testamentară a soţului său, defunctul H.R., i-a dat posibilitatea de a moşteni numai masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, aşa cum rezultă şi din conţinutul certificatului de moştenitor nr. 1086/1981".
S-a apreciat astfel de către instanţa de apel că numai persoanele cu vocaţie succesorală proprie nu şi legatarii universali sunt persoane îndreptăţite să solicite restituirea în natură sau echivalentul imobilelor preluate în mod abuziv.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, a declarat recurs reclamanta R.L., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea legii, respectiv a art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 679, art. 888 şi art. 669 C. civ.
Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că aprecierea instanţei că numai persoanele cu vocaţie succesorală proprie, nu şi legatarii universali, sunt persoane îndreptăţite să solicite restituirea în natură sau echivalentul imobilului preluate în mod abuziv de către stat este fără temei legal, întrucât potrivit art. 888 C. civ. şi chiar din certificatul de moştenitor nr. 1086/1981, autoarei sale H.E. îi revenea în calitate de legatar universal întreaga masă succesorală ce a aparţinut defunctului ei soţ, H.R., chiar dacă la data decesului acestuia bunul preluat abuziv nu se afla în posesia lui şi chiar dacă la data eliberării certificatului de moştenitor acest imobil nu a fost trecut în cuprinsul său.
Se mai susţine că instanţa a aplicat greşit şi prevederile Legii nr. 10/2001 care reglementează situaţia în care pentru imobilul solicitat în condiţiile acestei legi s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, apreciind că reclamanta nu poate beneficia de dispoziţiile art. 20 din această lege, deoarece moştenitorilor proprietarilor H.P.E. şi H.P.M. li s-au acordat despăgubiri. Or, art. 19 din Legea nr. 10/2001 prevede dreptul de restituire în natură sau prin echivalent şi pentru această situaţie.
Recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1130/1918 de Tribunalul Iaşi, secţia a III-a, soţii H.P.E.E. şi H.P.M. au devenit proprietarii imobilului situat în Iaşi, ulterior o parte din imobil (respectiv etajul, anexa din curte şi teren) a fost preluată de către stat în baza Decretului nr. 134/1949, iar cealaltă parte nenaţionalizată a fost vândută de moştenitori conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4927 din 17 noiembrie 1981.
De pe urma defuncţilor H.P.E.E. (decedat în anul 1947) şi H.P.M. (decedată la 30 iulie 1959) au rămas ca moştenitori descendenţii acestora: H.I.G.; H.R.; H.C.I. şi A.G., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 85/1960 eliberat de pe urma defunctei H.P.M.
De pe urma defunctului H.R. (decedat la 17 iulie 1981) a rămas ca moştenitor testamentar (legatară universală) soţia acestuia H.E., conform certificatului de moştenitor nr. 1086/1981, în baza testamentului olograf din 1 septembrie 1971 (fila 86 dosar 5486/2005).
De pe urma defunctei H.E. (decedată la data de 16 noiembrie 2002) au rămas ca moştenitori: reclamanta R.L., în calitate de legatară universală, cu excepţia unei cote-părţi indivize de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, şi I.C.M., în calitate de legatar cu titlu particular pentru cota-parte de ½ din imobilul situat în Bucureşti, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 125 din 18 decembrie 2002 (fila 12 dosar fond), F. SA Bucureşti şi dreptul de proprietate asupra casei de locuit situată în Bucureşti.
Aprecierea instanţei de fond ca şi a instanţei de apel că H.E. (autoarea reclamantei şi nora proprietarilor iniţiali ai imobilului în litigiu) nu are vocaţie succesorală la moştenirea rămasă de pe urma defuncţilor H.P.E.E. şi H.P.M. întrucât „calitatea de moştenitoare testamentară a soţului său, defunctul H.R. i-a dat posibilitatea de a moşteni numai masa succesorală rămasă de pe urma acestuia aşa cum rezultă şi din conţinutul certificatului de moştenitor nr. 1086/1981 este greşită".
Conform art. 888 C. civ. „legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale".
Conform art. 679 C. civ., „când defunctul nu are nici rude în gradul succesibil, nici copii naturali, bunurile succesiunii trec la soţul în viaţă nedespărţit".
În speţă, potrivit dispoziţiilor legale citate şi chiar din certificatul de moştenitor nr. 1086/1981, defunctei H.E. (autoarea reclamantei) îi revenea în calitate de legatar universal întreaga masă succesorală ce a aparţinut defunctului ei soţ (H.R.) chiar dacă la data eliberării certificatului de moştenitor imobilul în litigiu nu a fost trecut în mod expres în cuprinsul său.
Astfel, bunul imobil în discuţie nu a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului în condiţiile art. VI din Legea nr. 213/1998 şi prin urmare, proprietarii iniţiali nu şi-au pierdut niciodată această calitate.
Astfel, imobilul nu a ieşit niciodată în mod valabil din patrimoniul soţilor H.P.E.E. şi P.M. şi, prin urmare, aceştia au fost moşteniţi şi de fiul lor H.R. care, la rândul său, le-a transmis soţiei sale H.E. (autoarea reclamantei) ce l-a solicitat în temeiul art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pe care aceasta din urmă l-a transmis reclamantei cu titlu de legat universal conform certificatului de moştenitor nr. 125 din 18 decembrie 2002.
Drept urmare, aprecierea instanţei de apel în sensul că numai persoanele cu vocaţie succesorală proprie nu şi legatarii universali sunt persoane îndreptăţite să solicite restituirea în natură sau echivalentul imobilelor preluate în mod abuziv de către stat este fără temei legal.
Constatându-se că reclamanta este succesoare cu titlu universal a autoarei este H.E., ceea ce îi conferă dreptul asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ce se vor dovedi că revin legal autoarei sale, inclusiv asupra dreptului de a solicita restituirea imobilului în discuţie, în mod greşit s-a reţinut de către instanţe că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Ca atare, în raport de considerentele expuse şi constatând că hotărârea recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, conform art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., recursul declarat în cauză urmează a fi admis, a se casa Decizia atacată, se va admite apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 508 din 27 aprilie 2005 a Tribunalului Iaşi ce va fi desfiinţată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere şi celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă ca apărători de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta R.L. împotriva deciziei civile nr. 51 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi la data de 17 martie 2006, pe care o casează.
Admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 508 din 27 aprilie 2005 a Tribunalului Iaşi.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 216/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8156/2007. Civil → |
|---|
