ICCJ. Decizia nr. 8217/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8217
Dosar nr. 43461/3/2007
Şedinţa publică din 17 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 noiembrie 2007, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Satu Mare şi trimisă prin declinare de competenţă, Tribunalului Bucureşti, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Belgia al pârâtului P.N., pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, la data de 27 octombrie 2007, pârâtul a fost returnat din Belgia în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară şi ratificat prin HG nr. 825/1995.
în motivarea cererii reclamanta a invocat prevederile art. 38 lit. a) şi art. 5 din Legea nr. 248/2005 şi a învederat că România trebuie să acţioneze în vederea stopării migraţiei ilegale, iar prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul statului belgian ar dovedi exact contrariul, cu repercusiunile negative de rigoare asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români, ceea ce este de natură a justifica restricţia solicitată în sensul art. 2 alin. (4) din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
A susţinut reclamanta că returnarea pârâtului din Belgia s-a produs întrucât acesta nu a respectat ordinea juridică internă a acestui stat, iar măsura returnării face dovada deplină că pârâtul nu a respectat condiţiile la momentul verificărilor efectuate de autorităţile belgiene.
În drept, au fost invocate prevederile art. 5, art. 38, art. 39 din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 6 din 7 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei, reţinând că dispoziţiile legale invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată sunt contrare libertăţii de circulaţie a persoanelor şi dreptului de stabilire al acestora, consacrate de prevederile art. 39-42 şi art. 43-48 din T.C.E. şi Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, consecinţa fiind a înlăturării de la aplicarea dispoziţiilor legii interne, dreptul comunitar urmând să primească aplicare directă.
Depunerea talonului de returnare şi a declaraţiei pârâtului, din care nu rezultă că acesta ar fi recunoscut încălcarea vreunei legi, cu atât mai mult săvârşirea unei fapte de natură penală, înscrisurile evocate, nefiind apte a constitui dovezi ale pericolului pe care l-ar reprezenta prezenţa pârâtului pe teritoriul statului din care a fost returnat pentru ordinea juridică a acestui stat şi care să justifice luarea măsurii solicitate.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 344 A din 12 ,ai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că norma internă cuprinde o categorie mai largă de situaţii în care se poate dispune suspendarea dreptului cetăţenilor români la libera circulaţie, prin raportare la ipoteza nerespectării unei interdicţii anterioare la exerciţiul dreptului analizat, astfel că aceasta este, în parte, conformă normei comunitare, în ceea ce priveşte excepţiile ce vizează libera circulaţie a persoanelor, excepţii care ar trebui să fie de strictă interpretare şi aplicare şi concordante cu cele ale legislaţiei internaţionale în materie.
S-a arătat că simpla şedere a pârâtului pe teritoriul Belgiei şi returnarea sa, nu constituia un pericol social real, care să poată fi circumscrisă excepţiilor ce ar determina admiterea acţiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertăţii de circulaţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce nu au fost întemeiate pe vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar care pot fi încadrate, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului, reclamanta a învederat că dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, invocate ca temei al cererii deduse judecăţii, nu condiţionează instituirea restricţiei decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu şi de verificarea procedurii şi condiţiilor în care s-a dispus returnarea.
Măsura reglementată prin art. 38 lit. a) se circumscriu situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, astfel încât luarea sa îşi găseşte şi consacrare constituţională.
Prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie, pentru ipoteza prevăzută de art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu sunt încălcate dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE, întrucât măsura restrângerii exercitării acestui drept se referă la propriul resortiment, cetăţean român şi nu la resortisanţii altor state membre ale uniunii şi cărora, într-adevăr nu le poate fi limitat dreptul de a intra intr-un alt stat membru decât în condiţiile de excepţii prevăzute de art. 27 din Directivă.
Legea fundamentală, cât şi cea specială în materie stabilesc condiţiile legale de exercitare a dreptului la libera circulaţie în străinătate, drept care nu este absolut, ci este supus unor limitări legale, realizarea sa fiind subordonată condiţiilor impuse de legea naţională şi tratatelor la care România a aderat şi care astfel fac parte din dreptul intern, condiţii ce trebuie să ţină seama de protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Şi Legea nr. 157/2005, de ratificare a Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi României la Uniunea Europeană reglementează prin anexa VII alin. (9), posibilitatea statelor membre, inclusiv a celui român, de a deroga de la dispoziţiile Directivei şi de a răspunde pe o durată de doi ani de la data aderării, aplicabilitatea Directivei nr. 2004/38/CE, în privinţa lucrătorilor, cu excepţia menţionată la alin. (2) al anexei VII la lege şi care vizează persoanele ce lucrează legal.
Recursul nu este fondat.
Aprecierea recurentei în sensul că, singură condiţia re turnării intimatei-pârâte, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele de drept internaţional şi comunitar.
Astfel, dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, iar în paragraful 4 al aceluiaşi articol, se prevede că dreptul la liberă circulaţie poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.
În mod asemănător, normele comunitare (art. 27 din Directiva 2004/38/CE) admit restrângerea libertăţii de circulaţie pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, atunci când în adoptarea lor este respectat principiul proporţionalităţii.
Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertăţii de circulaţie, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării (determinat de şederea ilegală), pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei internaţionale.
De aceea, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea internaţională, dând preeminenţă acesteia din urmă.
La această interpretare o obligau dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În consecinţă, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de altă parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului internaţional, libertatea de circulaţie poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii, situaţie neregăsită în speţă.
În ce priveşte susţinerea că normele comunitare (Directiva 2004/38/CE) nu ar fi incidente în cauză, deoarece ele nu au fost transpuse încă în legislaţia internă, trebuie observat că, aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-1 interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a)] din Legea nr. 148/2005), rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă.
Or, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
De asemenea, susţinerea potrivit căreia aplicabilitatea Directivei ar fi înlăturată de prevederea din Legea nr. 157/2005, de ratificare a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană (anexa VII), ignoră faptul că această derogare se referă la libera circulaţie a lucrătorilor în statele membre ale Uniunii şi nu la libera circulaţie a persoanei (acesta din urmă fiind dreptul fundamental a cărui limitare s-a solicitat în speţă).
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 344 A din 12 mai 2008 a Curţii e Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8213/2007. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 8208/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
