ICCJ. Decizia nr. 1145/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1145
Dosar nr. 20500/3/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 20 iulie 2001, C.S. şi S.V. au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti ca, în temeiul Legii nr. 10/2001, să le restituie în natură terenul în suprafaţă de 2040 mp, situat în Bucureşti, rămas liber, urmare preluării abuzive a suprafeţei totale de 4900 mp, în baza Decretului de expropriere nr. 90/1965.
Printr-o altă cerere, adresată Prefecturii Municipiului Bucureşti, la 2 iulie 2002, aceeaşi notificatori au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, pentru construcţia ce se afla pe terenul expropriat, demolată ulterior preluării şi suprafaţa de 2860 mp, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa totală expropriată – 4900 mp – şi terenul liber, de 2040 mp, în legătură cu care au solicitat restituirea în natură.
Întrucât entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, nu s-au conformat dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia, la 2 septembrie 2005) aceleaşi solicitări au fost reiterate şi prin acţiunile formulate de S.V., la 29 mai 2008, înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a, şi respectiv secţia a V-a civilă, în motivarea cărora reclamanta a arătat că suprafeţele în legătură cu care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, au fost dobândite de defuncţii săi părinţi – C.S. (coautor al notificărilor) şi C.M. – prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29258 din 1 septembrie 1941, întocmit pentru suprafaţa totală de 4900 mp teren pe care ulterior au construit o casă, imobilul în întregul său – teren şi construcţii – fiind expropriat şi trecut abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 90/1965, poziţia 82.
Investit în primă instanţă cu soluţionarea cererii vizând restituirea în natură a suprafeţei de 2040 mp Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia de conexitate a celor două cereri formulate de persoana îndreptăţită, iar prin încheierea din 16 octombrie 2008, a conexat dosarele având ca obiect aceste cereri, formulate în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 268 din 26 februarie 2009, a admis în parte cererea, ce face obiectul dosarului nr. 20500/3/2008, formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
A respins cererea privind restituirea în natură a suprafeţei de 1998 mp, din imobilul situat în Bucureşti, sector 6, ca neîntemeiată.
A admis în parte cererea conexă ce face obiectul dosarului nr. 20500/3/2008.
A constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru terenul în suprafaţă totală de 4015 mp, situat în Bucureşti, sector 6.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că entităţile investite nu au respectat termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vederea soluţionării notificărilor, situaţie în care, potrivit cererilor introductive conexe, se impune ca instanţa să evoce fondul şi să se pronunţe – pe baza materialului probator – dacă solicitările vizând restituirea în natură şi respectiv acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sunt sau nu întemeiate.
Potrivit probelor administrate, se mai arată, imobilul – identificat de expert, ca fiind în suprafaţă de 4015 mp – a aparţinut părinţilor contestatoarei, fiind dobândit prin contract autentic de vânzare-cumpărare şi a fost preluat de stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 90/1965.
Întrucât terenul notificat, conform planurilor cadastrale existente înainte de sistematizarea zonei, urmare exproprierilor operate în anul 1965, este afectat unui ansamblu compus din blocurile nr. 24 – 25, trotuare, spaţii verzi şi alte suprafeţe destinate afectaţiunii clădirilor de locuit din imediata vecinătate, acesta nu poate fi restituit în natură, reclamanta fiind îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, al căror cuantum va fi stabilit de către Comisia Centrală, potrivit legii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 356/A din 9 iunie 2009 a respins apelul declarat în cauză de Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi admiţând apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 1304 mp, identificat ca fiind lotul nr. 4 din anexa nr. 3 a raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul C.N.
A constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 2711 mp, teren situat în Bucureşti, sector 6.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a fost cu mult depăşit de unitatea deţinătoare care, prin Direcţia sa Juridică, contencios şi Legislaţie i-a comunicat reclamantei, la peste 6 ani de la înregistrarea notificării, împrejurarea că este necesară depunerea de înscrisuri în completare, împrejurare ce nu atrage prelungirea termenului defipt prin lege, cu atât mai mult cu cât, anterior promovării cererilor de chemare în judecată – la 4 decembrie 2007 – reclamanta a adus la cunoştinţă Municipiului Bucureşti, că nu deţine alte înscrisuri.
Cât priveşte apelul reclamantei, s-a reţinut că lotul nr. 4, din terenul notificat, în suprafaţă de 1304 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză este o zonă situată între două blocuri, cu vegetaţie, nefăcându-se dovada că suprafaţa ar fi afectată unei amenajări de utilitate publică sau vreunei servituţi legale, astfel că se impune restituirea în natură a acesteia.
Cât priveşte motivul de apel vizând omisiunea primei instanţe de a dispune acordarea măsurilor reparatorii şi pentru construcţia compusă din 2 camere în suprafaţă de 49,30 mp edificată pe terenul expropriat s-a reţinut că această solicitare nu a fost reiterată de persoana îndreptăţită prin niciuna din cele două cereri conexe, care nu au fost completate în termenul procedural, astfel că instanţa nu se poate considera legal investită cu cererea de acordare a măsurilor reparatorii şi pentru construcţie.
Tot astfel, se mai arată, nu s-a făcut dovada, prin probele administrate că există posibilitatea atribuirii unor bunuri sau servicii în compensare, situaţie în care, în mod corect prima instanţă a constatat dreptul reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru suprafaţa ce nu se poate restitui în natură, stabilită de instanţa de control judiciar ca fiind de 2711 mp.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanta S.V. cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
În recursul său, reclamanta, fără a face trimitere la temeiul de drept pe care-şi fundamentează calea extraordinară de atac, critică hotărârea dată în apel, susţinând în esenţă că în mod greşit s-a reţinut că nu a solicitat şi acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată, în condiţiile în care, în cererea introductivă ce face obiectul cauzei conexe, a solicitat soluţionarea petitelor formulate pe calea notificării, notificare în care a arătat expres că solicită măsuri reparatorii pentru întreg imobilul expropriat: construcţie şi teren.
Cât priveşte, modalitatea acordării în compensare a unor bunuri, recurenta arată că deşi a formulat la 11 februarie 2009 o cerere prin care a solicitat instanţei fondului să dispună obligarea pârâţilor de a depune la dosar lista bunurilor imobile ce ar putea fi acordate în compensare, aceasta nu s-a pronunţat în legătură cu respectiva solicitare.
Mai mult, se arată, instanţa de apel, căreia cererea i-a fost reiterată, a apreciat că este de datoria reclamantei să „identifice" eventualele imobile ce pot fi acordate în compensare.
Se apreciază că aceste critici pot fi încadrate în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate în consecinţă.
În recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea dată în apel este criticată pe considerentul greşitei sale obligări la restituirea în natură a suprafeţei de 1304 mp, din Bucureşti, şi respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 2711 mp, situat la aceeaşi adresă.
Astfel, se arată, suprafaţa ce s-a dispus a se restitui în natură este formată de spaţiu verde (pe care sunt situaţi arbori) înconjurat de trotuare, alei pietonale şi blocuri, şi destinat afectaţiunii clădirilor de locuit din imediata vecinătate.
Mai mult, potrivit unor acte normative – cum sunt OUG nr. 114/2007 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului şi Legea nr. 24/2007 – este interzisă schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora sau strămutarea lor din perspectiva caracterului lor de obiective de interes public.
Tot astfel, se mai arată, potrivit HCGMB nr. 308 din 16 decembrie 1999, terenurile amplasate între blocurile de locuinţe (componente ale ansamblurilor de locuinţe) care prin proiectare şi execuţie au destinaţia de spaţii verzi locale şi de joacă pentru copii, constituie proprietate publică şi sunt trecute, ca atare, în administrarea primăriilor sectoarelor 1 – 6.
Cât priveşte capătul de cerere vizând acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 2711 mp, reclamanta avea obligaţia să dea o declaraţie autentificată, pe propria răspundere că ea sau autorii ei nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie sau să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea statului.
Recursurile se privesc ca fondate, urmând a fi admise, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Cazul dedus litigiului de faţă, a pus în primul rând în discuţie conduita culpabilă a celor două entităţi investite cu soluţionarea notificărilor care, nu şi-au îndeplinit obligaţia stipulată prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) din lege de a se pronunţa, prin decizie sau dispoziţie motivată, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, asupra cererii de restituire în natură şi respectiv a celei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Deşi au reţinut corect dreptul persoanei care a formulat notificările de a sesiza instanţa, în condiţiile în care finalizarea procedurii administrative a întârziat nepermis de mult, faţă de termenele stipulate de legiuitor, instanţele nu au analizat toate solicitările adresate entităţilor investite, pe calea notificării, reţinându-se greşit că cererile introductive conexe, priveau doar restituirea în natură şi respectiv acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru o parte din terenul ce a făcut obiectul exproprierii.
Or, prin cererea formulată la 29 mai 2008, înregistrată sub nr. 20501/2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta solicită, fără echivoc, instanţei să se pronunţe asupra cererilor ce au făcut obiectul notificării nr. 1596 din 16 iulie 2001, notificare ce viza, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent atât pentru partea de teren ce nu se putea restitui în natură cât şi pentru construcţia cu două camere, aflată pe acest teren, demolată ulterior preluării (fila 3 – dosar nr. 20501/2008 – conexat).
Ca atare, demersul judiciar al persoanei îndreptăţite, trebuia să aibă ca finalitate, soluţionarea cererilor formulate pe calea notificării şi respectiv acţiunii în justiţie, în raport cu dovezile prezentate de aceasta şi probele administrate.
Tot astfel, nu s-a examinat cererea reclamantei (formulată la fond şi reiterată în apel) vizând analizarea posibilităţii ca, pentru suprafaţa de teren ce nu poate fi restituită în natură, să se stabilească măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) teza 1 din Legea nr. 10/2001.
Cu prilejul rejudecării, urmează a se solicita unităţii deţinătoare ca, în conformitate cu alin. (5) al textului mai sus citat să comunice instanţei tabelul cu bunurile disponibile şi, după caz, serviciile care ar putea fi acordate în compensare, avându-se în vedere că din adresa nr. 2945 emisă la 16 octombrie 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti, la care prima instanţă face trimitere (fila 96 – 97 dosar fond) rezultă că operaţiunea de inventariere a acestora nu fusese încă finalizată la acea dată.
Deasemenea, instanţa de apel urmează a reaprecia asupra posibilităţii restituirii în natură a suprafeţei de 1304 mp, identificată ca fiind lotul nr. 4, în anexa nr. 3 a raportului de expertiză tehnică topografică, întocmit în cauză (fila 115 – dos. fond).
Astfel, opoziţia pârâtului la restituirea în natură a terenului în legătură cu care s-a formulat notificarea, trebuie examinată şi prin prisma dispoziţiilor art. 10.3 din HG nr. 250 din 7 martie 2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora, înainte de a aprecia asupra posibilităţii de a restitui în natură terenul solicitat pe calea notificării, entitatea investită are obligaţia de a identifica cu exactitate imobilul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a acestuia, pentru ca acordarea acestei măsuri reparatorii să nu afecteze existenţa şi utilizarea normală a unor investiţii sau amenajări de utilitate publică.
În această sintagmă sunt cuprinse toate acele amenajări destinate a servi nevoilor comunităţii, inclusiv amenajările de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcurile şi grădinile publice, pieţele pietonale, etc.
În cazul când se constată astfel de situaţii, restituirea în natură trebuie limitată numai la terenurile libere sau la acele suprafeţe care nu sunt cuprinse într-un plan urbanistic general sau zonal.
În acest sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 24 din 15 ianuarie 2007 „privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane" care consacră apartenenţa la domeniul public şi instituie măsuri de protecţie pentru toate spaţiile verzi create în baza unor documentaţii de urbanism şi amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.
Tot astfel, OUG nr. 195/2005 „privind protecţia mediului", cu modificările aduse prin OUG nr. 114/2007, interzice schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor sau strămutarea acestora.
Or, în speţă, din actele cauzei rezultă că terenul ce a făcut obiectul restituirii în natură este afectat unor amenajări de utilitate publică, respectiv spaţiul verde ce deserveşte blocurile din zonă, fiind traversat, potrivit chiar expertizei efectuată în cauză, pe una din laturi, de o conductă de gaze, aferentă aceluiaşi complex de locuinţe.
În exercitarea rolului său activ, instanţa trebuie să stabilească deasemenea care este valoarea despăgubirilor încasate de autorii reclamantei ca efect al exproprierii, urmând ca, în procedura ulterioară prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea actualizată a acestora să fie scăzută din valoarea totală a măsurilor reparatorii în echivalent, ce urmează a se stabili, în situaţia în care compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă.
Aşa fiind, în considerarea celor ce succed, recursurile urmează a se admite cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile reclamantei S.V. şi pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 356/A din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9730/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10094/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
